Un poem sobru, o retragere cu toate tortele stinse
si acest strigat incet
m-a parasit tremurul, tremurul -
el era cortul de argint al fricii mele
el era semnul refuzului meu, paralizia mea partiala
partiala mea demnitate.
Unde esti, tremure, imparatule, nevrednicule? Nori uriasi imi acopera capetele ascutite ale nervilor.
in ce odai umede te-ai retras
in ce gradini prea stramte
in ce noapte de copile isterice?
Fata pe jumatate nebuna
imi saruta tresaririle mainilor -
gura ei aluneca prin aer pe jumatate stinsa.
M-a parasit trcmuml, tremurul.
Era un film, erau un milion de pulsatii sarace
si o lumina-n spatele lor
si la ce mai serveste lumina
cand nimic nu mai tremura-n fata ei, cand
ecranul e alb
duci la buze cafeaua
incet
cu-o mana care a uitat sa tremure
si mana pacatoasa urca lin -
s-au retras din ea catre-ntuneric firele
de-argint ale nervilor -
cafeaua care palpaia fierbinte doarme cu buzele subtiri si umede scancind ca o batrana paralitica
si numai mana ta mecanizata continua usor sa se ridice
dintr-o fotografie gri de mort.
|