Villon

Hoinar vestit, poet la drumul mare,
Ce-ai pus din timp popia la chiochini,
C-o mana umbli lumii-n buzunare
Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.

Dai, haituit ca lupul pe la stana,
Tarcoale-n targ dughenilor cu sunci,
Spasit le-adulmeci plin de ravna, pana
Ce-n ele cangea destetor ti-arunci.

Soi ulitarnic ce-si injura prada,
Chefliu stricat cu visul stralucit,
Ca un talhar ascuti, otel, balada,
Sa ne-o implanti in piept ca pe-un cutit.

Ibovnic scump al ocnei, bun din fire,
Dar inhaitat cu ingerii pierduti,
Te cuibaresti prin putrede tractire,
Sa plangi pe neaua anilor trecuti.

De gat cu zorii pleci la dantuit,
In glas de liturghie, geamparale
Ti-a sufletul un balci dezlantuit
In nava unei vaste catedrale.

Parca to vad maestru-n furtisaguri,
Edec de han si-al juzilor vrajmas,
Tras din spelunci ca un guzgan din faguri
Scrasnind sub biciul asprului armas.
Risipitor cum n-a fost vistiernic,
Maret golan cu aurul in gand,
Tu iti iubesti viata de nemernic
Si stii sa mori, drag paduchios, sperand.

Si-n timp ce-ti pun in zbilt cerbicea brava
Si se gatesc sa te ridice-n furci,
Tu, mai istet, furand un vraf de slava,
Pe scari de rime veacurile urci.

1942, septembrie 12