Este aproape de miezul noptii
si stau intinsa pe spate simtind
cum aerul planetar imi zguduie carnea,
vertebrele mi se inalta precum penele din aripi,
totul devine albastru si se deformeaza apoi ca un nor
care-si schimba forma in adancul cerului.
Din materie in noua tesatura a pamantului
sunt impinsa eu.
Totul se zguduie, ca un om beat,
sar inainte si inapoi,
pe distante mari intre doua cursuri de apa,
doi munti, doua constelatii,
intre ceea ce a fost si ceea ce va fi.
Dublul se arata ca o panza de paianjen
care asteapta o fiinta vie ca sa traiasca.
Se schimba vidul cu preaplinul,
ceea ce are forma cu ce e lipsit de forma,
pentru a trai la mijlocul noptii.
Dublul se arata: Tu esti eu si eu sunt tu!
Atunci vad ca tiara se potriveste numai pe capul celuilalt
si inelul pe degetul care nu e al meu.
E aproape de miezul noptii si pamantul a trecut in altceva. Paianjenul si-a inghitit perfecta lui panza ca maine s-o reconstruiasca in amanunt, cu firele din nervii unei fiinte vii.
|