Mana mea, aceasta, intinsa, aratind
directia si dind inteles sperantei, primejdiei,
Ochii mei, acestia, a caror culoare
se ia pe hirtie, transformind neincetat
lumina in negru pe alb,
clorofila indoielii,
Si aceasta inima neprielnica,
Si aceste ciulite scoici, de-a dreapta
si de-a stinga tatalui,
in care se aduna fara-ncetare
megatone de urlet uman
ca intr-o uzina de armament linistit -
toate iti multumesc tie
in nobile vorbe-caramele
pentru cele doua lacrimi inegale
lasate pernei (lacrima stinga
era mai mare) - strigatul tau de triumf
din clipa cind, ureind prin intunericul tau,
gifiind pe o scara in forma de melc,
plin de pamint fierbinte m-apropiam
cu miinile-ntinsc spre dungile fruntii
- Maruntule! mi-am strigat cu sila,
stinge lumina, iata iubirea!
|