Geo Dumitrescu
Nastere: 17 mai 1920, București
Deces: 28 septembrie 2004
Geo Dumitrescu a fost un poet și scriitor roman.
A urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, impunandu-se in lumea literara inca din primul an de studii.
Debuteaza, in 1941, la doar 21 de ani (cu Placheta aritmetica). Cinci ani mai tarziu ii apare Libertatea de a trage cu pusca si continua cu poeme scrise intre anii 1940-1943.
Intr-o lume literara foarte productiva (media este de 20-30 volume pe cap de scriitor), Geo Dumitrescu este, cu adevarat, o pasare rara. A scris putin si n-a publicat, realmente, decat atunci cand a avut ceva de spus. Poemele lui, de la Libertatea de a trage cu pusca (1946) pana la Jurnal de campanie (1974), puse la un loc, formeaza o carte cu un numar rezonabil de pagini, una singura, in timp ce unii dintre colegii lui mai varstnici sau mai tineri tind sa atinga cifre (pentru poezie) astronomice. Numarul cartilor nu este, desigur, un criteriu pentru valoarea poeziei, dar, vazand ce forme alarmante ia la unii autori postbelici lipsa de exigenta estetica, nu putem sa nu pretuim un poet care nu forteaza ritmurile spiritului creator si, atunci cand nu are nimic esential sa comunice, are taria sa taca.
Publicat dupa incheierea razboiului, volumul (care purta initial titlul Pelagra) a fost scris in timpul acestuia, insa cenzura ii interzisese aparitia. Volumul urmator, Nevoia de cercuri care apare abia in 1966 reia, intr-o anexa, Libertatea de a trage cu pusca. Vor urma ciclul de poeme erotice Furtuna in Marea serenitatii, precum si ulterior Jurnal de campanie (1974), Africa de sub frunte (1978), Versuri (1981), As putea sa arat cum creste iarba (1989), Cainele de langa pod (1997), Poezii (2000). Cu acelasi talent inegalabil, a talmacit din poezia universala (franceza, africana, sud-americana, chineza s.a., dupa cum, singur sau in colaborare a tradus numeroase romane si volume de proza.
Nu exista un alt poet, in perioada postbelica, mai apropiat de cautarile actuale din domeniul poeticului decit autorul volumului Libertatea de a trage cu pusca (1946). Geo Dumitrescu este primul ce se scutura de sechelele avangardiste si post-avangardiste, in plin suprarealism romanesc, intuind ca discursul trebuie sa se plieze caduc catre realul existentei si sa abandoneze retoricile obosite ale mimezei; mi se pare cu totul extraordinara capacitatea singularizarii in actul experimentalist, situare ce-1 apropie de preocuparile novissimi-lot italieni, care au purtat o polemica acerba cu poezia metafizica a generatiei lui Ungaretti si Montale. Este surprinzator ca Geo Dumitrescu se inscrie si el in mod programatic in ofensiva discursului antimetafizic pentru a accede la nuditatea tragica a realului. Cred ca e fortata asertiunea unor eseisti ce vorbesc de anti-poezie pentru ceea ce a insemnat ruptura propusa de noua atitudine poetica; Geo Dumitrescu a aratat, cu anticipare de trei decenii, ca metafora mai mult indeparteaza decit apropie de real si a trecut la un limbaj mai direct care sa mentina in receptare mai degraba senzatia unei comunicari existentiale decit una a unei comunicari metaforizante. Ceea ce a socat si a frapat in cadrul noii aritmetice poetice a fost chiar aceasta directeta si de-solemnizarc a comunicarii ce aspira sa atinga miezul realului fara a mai recurge la substitutcle ornante ale limbajului poetic traditional. Probabil ca radicalitatca optiunii anti-metafizice adoptate de catre Geo Dumitrescu a indus o stare de alerta ui orizontul de asteptare obisnuit cu alta reprezentare .a poetizarii; dintr-odata s-a creat spaima ca domeniul solemn sacrosanct a fost violat de utilizarea unor instrumente ne-demne sa figureze in aria poetica. In fond, se pune doar chestiunea functionalitatii acestei arii de utilitate, adica materialul omologat poetic nu Poate sa ramina imuabil, ci trebuie sa varieze in functie de originalitatea emitentului poetic, a carui indrazneala in schimbarea intrinseca a canoanelor va face sa avanseze discursul indiferent de scolile retorice.
Interviul din Lumea de maine sugereaza starea lui de spirit de atunci. isi intocmeste fisa psihologica in 18 puncte si, consultand-o, intelegem ca poetul de ani 25, abia scapat de un razboi nimicitor, face haz de necaz si, la intrebarile cat se poate de serioase ale lui Ion Biberi, raspunde in doi peri si isi face un portret din care retinem: "1. Nu sunt tuberkulos. (Din motive de nostalgie, propun ca acest cuvant sa se scrie de azi inainte cu K nemtesc.) 2. Nu sunt inteligent. 3. Nu sunt frumos. 4. Nu sunt abstinent. 5. Nu sunt disponibil. 6. Nu sunt disparat. 7. Nu sunt distinct. () 8. Nu sunt incapatanat. 9. Nu sunt curat. 10. Nu sunt prost. 11. Nu sunt serios. 12. Nu sunt inalt. 13. Nu sunt poet. 14. Nu sunt mediocru. (Cu aplicatie speciala la inteligenta si talent.) 15. Nu sunt urat. 16. Nu sunt membru al partidelor istorice. 17. Nu sunt consecvent. 18. Nu sunt grozav. (Pentru necesitati de aparat critic, vezi cantecul popular "Trei in lume nu se poate si capitolul din orice manual universitar despre Identitatea contrariilor.) Din alte 18 propozitii, tot asa de precise, aflam ca tanarului poet nu-i place whisky, ii plac Mozart si melodia Beguin the beguin, serile calme de toamna, metafora brutala, vegetala si banala: "Sunt sarac ca arborele din padure pe care i-a comunicat-o textual Domnisoara Jeni, de meserie prostituata, in seara zilei de 29 martie 1945.
Poezia lui Geo Dumitrescu definitiveaza un profil distinct in lirica romaneasca de azi. Poetul ironic si fantezist coexista cu sentimentalul supravegheat, elanul discursiv isi lasa ragazul sa se domoleasca in alambicurile unei abundente notatii, in comentarii si autocomentarii relativizantc care, fara sa micsoreze tensiunea lirica, o protejeaza impotriva amenintarilor retoricii. Suprafata textului se acopera de o multime de asemenea noduri tensionale coagulate de acumularile succesive ale "evenimentelor, puncte diseminate ce genereaza, ca tot atitea nuclee, noi jocuri ale fanteziei, "verificate si "controlate de o ascutita inteligenta critica. Un poem precum Dar eu spun mereu ilustreaza perfect acest mecanism extrem de suplu, care permite in acelasi timp crearea unui spatiu liber de miscare a verbului si nu mai putin o permanenta interogare a posibilitatilor sale de a capta si transmite sensul ("Si discutam mereu, si ziceam etc.) E o cautare fertila, traducind vointa de a mentine vie conditia interogativa a poeziei, atit sub raportul problematicii umane incorporate, cit si sub acela al reflectiei asupra propriei realitati expresive. Caci G. D. continua sa fie si in poemele relativ mai recente acelasi poet atent la firescul gesticulatiei lirice, ferindu-se de extreme () Cu o asemenea constiinta rclativizanta, deschisa concretului uman dar distantin-du-se voluntar de tot ceea ce l-ar putea imobiliza sub crusta moarta a cuvintelor - fie ele "frumoase si "nobile - Geo Dumitrescu se infatiseaza la fiecare lectura drept unul dintre poetii cei mai prezenti ai ultimelor decenii. In scrisul sau se pot descoperi multe din radacinile liricii celei mai tinere, din ce in ce mai interesata de conditia omului concret.
Poeme
Aventuri lirice (1963)
Nevoia de cercuri (1966)
Jurnal de campanie (1974)
Africa de sub frunte (1978)
Versuri (1981)
Aș putea sa arat cum crește iarba (1989)
Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994)
Cainele de langa pod (1997)
Poezii, ediție completa și definitiva (2000)
Biliard = Billard, ediție revazuta (2001)
Critica literara (referinte critice despre Geo Dumitrescu):
Am ramas cu impresia citind cronici despre poeziile d-lui Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pusca) ca d-sa face un fel de poezie bufona in care autopersiflarca atinge culmea. Am citit acum aceste poeme si inteleg temeiul judecatii, totusi perceptia mea directa apara interesele literare ale autorului. Da, exista persiflare, care este de obicei semnul unui mare sentimentalism, constient de sine. "La dracu, sa nu fim patetici! striga d. Geo Dumitrescu, tinar poet, foarte patetic. Sint doua chipuri de a te impaca cu pathosul in limitele artei: ori a-1 accepta sincer, a-1 inveli in mantie de brocart si a-1 decora, ori de a-1 grima, rupind vesmintele de pe el, dindu-i un aer de mizerie, Dar se stie ca atunci cind pictorul zugraveste trupuri invelite in zdrente, face asta fiindca s-a incredintat de perfectia anatomica a modelului. D. Geo Dumitrescu a ales ultimul mod, adoptind un stil "simplu (care insa, fireste, e facut), un limbaj supraprozaic si ingenuu. Temele poemelor sale sint de categoria sublimului si a tragicului, iar d-sa le inregistreaza cit mai neacademic cu putinta. (). Poetul nostru vorbeste in stil "curent: "n-are nici un sens sa omit ochii "si in orice caz "Eram dezgustat profund, Dumnezeu sa ma ierte "Dar e cert ca as fi tentat la maximum. Acestea sint numai detalii de stil. Dispozitia sufleteasca apoetului e vibranta si acest lucru e imbucurator. Obiectele au pentru el semnificatii adinci. () In aceeasi fraza familiara sint spuse nostalgii vizionare, foarte gratioase, un fel de comentarii pe marginea marilor ascensiuni: "Nu va temeti, prieteni, zburam,/ iata-ne sus, peste timp, peste om,/ in curind ii veti vedeape Dante si pe Adaml mincind alegorii din acelasi pom() Acum, in treacat fie zis, punindu-ne din unghiul de vedere teoretic in care se aseaza poetul insusi, care e un progresist, trebuie sa observam ca poezia aceasta e inca de mentalitate "burgheza. Poetul merge pina acolo incit sa ironizeze ("Ford) civilizatia masinista, strins legata de orice regim muncitoresc () George CALINESCU ("Natiunea, 12 ianuarie 1948)
Citeste si:
. Referinte critice
|
|
