Nu voi spune mereu: lume, lume, ei bine,
am o inima-n piept care cinta!
Nu voi spune intruna: ah, rosu,
aprins mi-e singelc-n vine
pe care inima il alearga,-l framinta!
N-are rost sa tot strig, in fiece zi, dimineata si seara:
sint facut din carne, din acelasi pamint din carc-i facuta si tara!
Dar priviti-ma-n ochi, cu asprimea sagetii,
cind ma joc precum pruncii, ori cind pling cu amar,
si vedeti ce culoare da privirea mea vietii,
ca sa stiti de sint om, de mi-e cugetul clar.
Nu-mi dati lauri de sint statator si smerit, multumit cu bacsisu-ntimplarii, ci cind ochii imi ard ne-mpacat, inzecit, inzecind ascutisu-ntrebarii!
Nu-mi sint pumnii mai mari, ca sa-i zangan in piept cu o fala prea-guraliva - mostenit-am din veac datorie si drept tiraniei sa-i pun ne-ncetat impotriva!
Dumnezei nu mai am, minastiri nu ridic
la vreun sfint mustacios de-mprumut, uite-l-nu e -
in cadelnita mintii, daca scormoni un pic,
vei gasi jar curat, omenesc, nu tamiic!
Nu voi spune mereu, in fiece zi,
dimineata si seara -
dar priviti-ma-n ochi, masurati,
dupa cintec si pas,
dupa glas,
daca vreti sa aflati
cit de drag imi e omul,
cit de draga mi-e tara.
Dar priviti-ma-n ochi, raspicat. Cintariti cit mi-e umbra de-nalta si lumina de grea, masurati-ma drept, si-o sa stiti ca garoafele-s rosii si din pricina mea!
|