| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
intrare in atelier
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Geo Dumitrescu
|
|||
|
|
|||
| O, nu vreau si nu pot sa-nfring hotaritoarea libertate a poamelor de a pica de pe ramura, coapte, reflexe sa scot innebunind o raza, fugarita dintr-o oglinda intr-alta, din geam in geam, beata de elixirul doctorului Griffin Dar cum ? zicea poetul, cum pastrezi, vai, cum, atit de lesne-pjeritoarea floare ? si asternindu-si sugativa strofei, zdrobind, usca, decolorind minunea frageda - si pe-ntoarsa pata de singe verzui ce nu se poate citi decit de la dreapta la stinga, el mai jos se iscalea O, nu-mi cereti, nu pot si nu vreau sa iubesc tristele flori, tristele frunze presate-ntre file, nemuritoare schelete, mumii vegetale, galbene subtirimi, subtirimi stravezii, dar moarte, moarte, neingaduind amintirea dreapta a freamatului Dar, domnule, zicea amicul meu cu suflet de cristal, ia seama, un abur este poezia! Un abur ? ma gindeam. Un abur, fireste - o, lumea e plina de aburi, ce urca incet din cratere stinse, din paharul cu ceai de romanita, ori din retorte cu grele fierturi corosive sau chiar de pe-ntinderea batuta de soare a marii Un abur, fireste - lumea e plina de aburi! Pamintul pluteste pe-ntinse culcusuri de nori Dar numai norii oamenilor aduc ploaia, cei ce ramin legati de soarta padurilor si-a cimpului, doar norii oamenilor, norii calzi ce se alcatuiesc din aburul sfint al rasuflarii oamenilor. Numai din ei coboara ploaia, din aburul lor ce pastreaza amintirea launtrica, fecunda, a rosiei licori ce scalda inima, creierul, saminta puternica a oamenilor Nu-mi cereti, dar, nu vreau si nu pot sa lepad din singe fierul greu si culoarea. E-adevarat, uneori, cind moi condeiul in calimara, cautind cu penita prin unda albastra firul ei cel mai limpede, cel mai curat, cautind in nelinistea lichida sunetul ei cel mai cuprinzator, dau de graunte de pamint, de bulgari Oh, oh, ma cainez atunci, prea mult pamint e-n calimara! prea mult pamint se prinde de penita! parca nu scriu, ci ar! - caci nu poti scrie-ntotdeauna, cum, Doamne iarta-ma, sa scrii despre suflet, despre vise, ori despre stele, cu pamint ?! Prea mult pamint e-n calimara! Caut cu penita, scormonesc si ridicind-o, iau in virful ei, nu o lacrima albastra, curata, ci un graunte negru, ce lasa pe hirtie semne groase, mari, litere de tipar, adevarate strigate grafice, asemenea literelor de afis, de lozinca Alteori, cu pamintul se ia si o scama, un fir de radacina, pesemne, caci scrisul iese o impletitura subtire ce parca absoarbe lumina si roua, nevazuta hrana a va2duhului, iar cind ma uit la pagina, pare un lan alintat de vinturi Prea mult pamint e-n calimara! - strig citeodata furios, cind urma penitei, prea groasa, imi ineaca stelele, florile Dar, alteori, ma bate gindul ca si stelele, florile, sint facute din pamint, ca si muntii, si oamenii, si soarele - toate lucrurile si vietatile sint facute din pamint cu ajutorul unor flacari de diferite culori si masuri De aceea, nu-mi cereti, nu pot si nu vreau sa infring pamintul din virful penitei, pamintul negru al ochilor - puterea privirilor mele datoare-i sa treaca prin el reaprinzind stralucirea indepartatelor stele, ardoarea visului cel mai apropiat! Si iata, coborind in fuga treptele zilei, ma-ncui in casa, apasat de grele porunci, si punindu-mi pe cap o tichie (uneori de margaritar) care ma face nevazut, apuc condeiul Scriu, visez, ard, mintea se-ncinge pina la rosu, pina la abur. Scriu, penita arde, sfiriie scurt de cite ori o cufund in cerneala. Scriu, pun deoparte penita, sprijinita de calimara, si din virful ei suie un fir subtire de abur albastru, iar pe pagina se sting usor licarind literele turnate Trebuie sa ma opresc. Cerneala fierbe, hirtia fumega, aproape sa ia foc. Mintea arde, incinsa pina la rosu, pina la alb. Trebuie sa ma opresc Si iesind de sub ciuperca de fetru a singuratatii, ma-ntorc printre oameni, patrunzind ca intr-o padure adinca, racoroasa, care-mi restituie temperatura fireasca a vietii Vezi bine, nu ma puteti pune, asadar, nu vreau si nu pot sa infring hotaritorul drept al poamelor de a pica de pe ramura, coapte, reflexe sa scot innebunind o raza, fugarita dintr-o oglinda intr-alta, de pe sticla, pe sticla, beata de elixirul doctorului Griffin Acum, cind va las in palma acest ciorchine albastru, de pamint, inchid ochii ca sa revad mai bine fetele voastre, ca sa va-nchipui cum vreau, cum mi-ar fi cel mai drag: muscind ca dintr-o piersica rumena, carnoasa, muscind lacom, cu toata gura, cu sucul siroind aromat pe barbie, pe piept |
|||
Pune poezia intrare in atelier pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |