Sufeream de alergia singuratatii. Luna
(Dar mereu navalesc venerabile inertii
si gindurile mi le-apuca de git, lasindu-mi
pe emotii curate, aproape neincepute,
urme groase de labe literare!)
As fi vrut sa marturisesc sincer:
Sufeream in fine, mai lipsea cineva
ca sa fim doi. Mai ales seara,
cind luna, plutind printre nori
(O, mizga livresca, blestemata incremenire
a vorbelor tocite, indobitocite in sensuri!)
atit de singur, uneori, de parca
toti oamenii se-ndreptau spre mine
facindu-ma sa simt ca s-ar putea,
din cea mai simpla bucurie biologica,
sa lacrimez, ca la vederea
unor frunze, dimineata
Acest sentiment simplu, uman,
as fi vrut sa-l marturisesc cinstit,
in cuvinte putine, acest sentiment
de toamna, de Toamna. De toamna ?
(Ah, ticalos, nefericit lustragiu de cuvinte,
atelier de sorcove! Hirtia
e plina de ginganii strivite, vorbe
cu treizeci si doua de picioare, inertii grase,
tiritoare, duhnind a cerneala statuta,
sinuoase moluste cotcodacind duios
peste neincepute emotii, printre ginduri
desfacute in sisturi virgine
La dracu! Ei bine, nu sint singur!
Ei bine, daca vreti cu tot dinadinsul,
nu sufar, nu e toamna,
nu e nici luna - nu-i nimic "toate trec,
durere sau noroc,
nimic nu tine viata-n loc", pam-pam!
Si ma numesc inca o data Popescu, si pot
sa declar, intr-un elan nestavilit,
punind la timpla doua deste:
"prin transcrieri succesive,
nu incape indoiala,
versul se-mbunatateste!")
O lacrima. Stop. Totusi, toamna. Mai lipsea cineva ca sa fim doi.
|