Pe an numai o data la Ghenca merg, matusa Din casa moarta-n anul o mie noua sute; Cu rochiile multiple ce par pe ea cusute, Dupa putina panda la geam, deschide usa.
Ca-ntr-un mormant de rege cu poarta sfaramata De tarnacopul luciu de soare-al lui Schliemann Lumina curge-nuntru facand sa intre lima-n Pereti si sa se-ascunza paianjenii, armata.
Matusa des clipeste ca pasarea de noapte Si pare naucita de zgomot si lumina, Ale odaii colturi au straluciri de mina, Huruituri de grote se nasc din pasi si soapte.
"Sa-mi dai o lingurita din vechea ta dulceata De trandafir!" Matusa asculta a mea dorinta De fiecare an cu mare suferinta Obrajii-i sunt de ceara, pe frunte-i trece-o ceata.
Cu maini ce vor sa-nsele, c-un glauc de peste-n ochii Marunti, ea pipaieste un musuroi de
chei, Al carui clinchet joaca la soldurile ei Sub groasele petale a nu stiu cate rochii.
Vrea sa castige timp cu-a degetelor lene. Abia aflata cheia nu-si aminteste unde S-a ratacit borcanul, si fierul greu patrunde in broasca ruginita, cu tremurari viclene.
Dulapul e-o vitrina cu-obiecte milenare, Dulceturile-s grele de visini si caise Cu zeama ca de sticla elina, bloc de vise, Si-n loc de lingurita mi-ar trebui amnare.
Cu degetele pipai aceasta miere-etrusca, Uscata ca o lava, cu smalturi de coral, Solida, fara varsta, cu miezul mineral, In care doarme-o veche, zaharisita musca.
"Tu crezi, o, tanti Ghenca, in marea biruinta Asupra mortii: Moartea e-n scrinul dumitale!" Asa vorbesc si rontai dulceata de cristale, Matusa ma priveste cu mare suferinta.
|