- "Cand stai in pragul casei, e soarele in prag! Cand treci visand prin noaptea padurilor de fag, Reversi lumina-n noaptea dumbravilor ca luna; Oh, cat esti de frumoasa, tu nu pricepi, Hiltruna! Cand treci in zori pe colnic in albul tau vesmant, Cu ochii mari si-albastri, cu parul dat in vant, Tu-n iernile vietii esti zi de primavara! Salbatico! Ma doare, cand stiu ca esti barbara - Iubesti padurea numai; cu ochii tai frumosi Tu vrei sa-mbeti, copila, barbatii-ntunecosi Cu plete lungi pe umeri, barbi ce te-nspaimanta, Puternici ca mania pe care ci o canta Cu glasuri ragusite, cand pleaca la razboi! De ce zambesti? Arunca cununele de foi Si pune diadema pe fruntea ta senina!
Ce-ti pasa dac-ai nostri la alte legi se-nchina? O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei, Cu lume si lumina, cu roiuri de femei
Frumoase; si-ntre ele ca draga mea nici una, Ca fata cea frumoasa din codru, ca Hiltruna!" Ca un copil ce-asculta povesti cu sori apusi, Asa-l asculta fata cu ochii mari si dusi. Ea tremura si-n ochii lui Tibull lung priveste; Ar vrea sa zic-o vorba, n-o zice si roseste, Ea simte ca-i straina si neamul ei barbar! Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui rasar; El c roman, e nobil, deprins la vitejie! Nici un barbat din neamul lui Aripert nu stie Sa-i spuna ei cuvinte asa de dragi ca el. In urma ea zambeste: "Ah, nu, ca e misel Un suflet cand isi uita pe-ai sai! Si ma-nfioara De fulger sa m-apropiu, caci fulgerul omoara! O, lasa-ma!" si fuge prin desctul de fagi. Dar parca-i vin alaturi cuvintele lui dragi.
|