O mama tanara-ntr-un sat
Al Indiei, traia iubita
De sotul ei si fericita
De multe cate i s-au dat.
Statornica-i trecea viata,
Cum trece-n far mec dimineata
P-un camp frumos si plin de f lori.
Si i-au dat zeii-nduratori
Un copilas, ca el sa fie
Cea mai inalta bucurie
In traiul ei de rau scutit.
Dar intr-o zi s-a-mbolnavit
Cel dezmierdat din mana-n mana,
Si s-a zbatut o saptamana
Si-a opta zi el a murit.
Din lut era ; s-a-ntors in lutul
Crearii noastre-a tuturor !
Si mama-si blestema trecutul
Si se-ngrozea de viitor :
Vedea intreaga ei viata
Un camp pustiu, prin care ea
Cu multa plangere-si ducea
Durerea timpului de fata.
Si cu copilul mort la piept,
Alearga nebunita mama
Si la picioarele lui Brama
In templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele marete
A zeului cu patr u fete
Si-n hohot tanguios de plans,
Obrazul si-l lipeste strans
De piatra cea din veac cioplita.
Tu, patima nebiruita
A dragostei, ce-o ai de noi,
Parinte ! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarasi inapoi ?
O, lasa-mi viu copilul, Doamne !
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primaveri
In noaptea pustiitei toamne ?
Si-atunci prin templul luminat
Un sunet vajaind scoboara,
Ca multi vulturi ce grabnic zboara
Si-n piatra Brama s-a miscat :
Femeie ! Eu sunt mila milei,
In stanga am lumina zilei
Si vorbele, in dreapta port
Lumina gandului si fapta
Imi voi deschide dara dreapta
Ca sa-ti inviu copilul mort !
Tu mergi si cata pe pamant
O casa-n care niciodata
N-au fost dureri si nici nu sant,
Si-acolo pune juramant
Ca ai sa plangi viata toata ;
Ca de lumina vei fugi,
Fiind d-a pururi suparata,
Ca n-ai sa razi cat vei trai
Cel mort atunci va fi in viata !
Si cu nadejdea scrisa-n fata
Ea pleaca, si din sat in sat
Prin toate casele-a-ntrebat.
Si a gasit in casa ceea
Ca p-un fiu mort plangea femeia,
Si-ntr-alta casa plini de dor
Copiii plang pe mama lor,
Si un barbat in casa asta
Plangea ca i-a murit nevasta.
Si nici o casa n-a gasit
Fara dureri, un loc scutit.
Si s-a intors la templu mama,
Nu-i nici o casa-n lume, Brama,
Scutita de dureri si-amar.
Parinte-al vietii, e-nzadar,
D-as alerga prin lumea toata
O, lasa-mi viu copilul, tata !
Si ca un tunet departat,
Prin templul sfant s-a ridicat
Un vuiet aspr u de fur tuna
Si-un glas puternic : Esti nebuna !
Vreai intuneric ? Dar sa-mi spui,
Poti face-ntunecime plina,
In locul unde nu-i lumina ?
Si intuneric unde nu-i
Tu faci lumina ? Zile triste
Fara placeri tu cum le crezi ?
Si de exista alb, nu vezi
Ca negru-l face sa existe ?
Aceasta tu nu o-ntelegi ?
Vrei pentru tine alte legi ?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimba zeii ce-au facut
Ce-a fost in veci ce au trecut,
In veci va fi de-acu nainte,
Si cei vii de vor inceta
Sa rada, blestamandu-si soartea,
Cei morti din groapa s-or scula
Si-or rade ei ! Nimic nu-i moartea,
Viata-i tot ! Auzi cuvantul :
Nebunii n-au nimic d-ajuns !
Si biata mama n-a raspuns
Plangand a-nmovilit pamantul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Si-a plans o zi intreaga mama,
Mormantu-n brate ea l-a strans,
Si-o noapte-ntreaga a tot plans.
Si-a tresarit in zorii zilei
Si-o clipa s-a pierdut in vis :
O mangaiere i-a trimis
Din cer uri Brama, mila milei !
Din lacrimile planse-n zori
A rasarit o alba floare,
Si peste noapte-a ei plansoare
S-a prefacut in rosii flori.
Erau fr um setile luminii
Dar aveau spini, si-atata ce-i ?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Si-aduna flori, si mana ei
Ii sangera, dar nu o doare,
Ca pentru-un spin avea o floare
Asa e scris in cartea sfanta
A legii legilor. D-atunci
Rasar aceste flori pe lunci.
Flacaii-n poezii le canta
Si le slavesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Si fetele le pun in plete.
Si-n templul zeilor doi miri
Impodobesc cu flori vestmantul
Si mame triste pe mor mantul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-si ascunde fata
De teama ca de ghimpi sunt plini ?
Si daca viata are spini,
De ce te plangi ca-i rea viata ?
