Pe crestet de dealuri e soare, Dar umbre-ale noptii prin vai, Si-n umeda noptii racoare Soldatul, departe de-ai sai, Se zbate si geme si moare.
ii sangera pieptul de-arsura, Iar apa se zbuciuma rar Devale, si-alene murmura - Ah, umed un deget macar Sa-l puie pe vanata gura!
Dar trupu-i e frant de prin cruce. Voind sa se nalte putin. De-aseara-ntr-un zbucium o duce, De-aseara se-ncearca s-apuce, Cu mainile-o creanga de spin.
El vede paraul! ! Masoara Cu ochii, trei palme de drum. Asa de caneste sa moara! Se-ntuneca vaile-acum Iar noaptea grabita scoboara.
El parca sta-n noapte la panda, Putin radicat pana-n brau;
Si-i galben de-atata osanda, Cu ochii tintiti spre parau, Scrasnind ca o fiara flamanda.
S-astampara-n urma si tine Pe inima pumnu-nclestat. Apoi, cu rasufluri putine, Simtindu-si tot trupu-nghetat, isi trage mantaua pe sine.
O-ntinde cu dintii si geme,
Iar gura-i sopteste duios.
Eu nu stiu, sunt rugi ori blesteme,
Dar stiu c-a pierit fara vreme
Flacaul voinic si frumos.
Ca iata-l, scaldat in sudoare, Si-acum e tacere prin vai. El nici nu mai simte ce-l doare Si nici nu mai striga pe-ai sai, Nu plange, nu geme. El moare, -
Se-ncinge cu aur cununa Padurii de brad de pe culmi, Doineste si vantul intruna Cantand somnorosilor ulmi, Strabate prin vale-acu luna.
Ea vede pe mortul din vale. Si trece tacuta, pe sus. Ce alba se face spre-apus. Ce rosie-a fost, si pe cale De jale, pesemne, de jale!
|