Ai durat prin aer punte Din fasii de foc: te-ai dus Tot mai sus si tot mai sus. Stai acum pe-un varf de munte Si-ti intorci senina frunte
Spre apus.
Rosii, ca o luna noua, Ai tu hainele subtiri, Lungi si fara-mpodobiri. Iar pe tamplele-amandoua Porti, stralucitori de roua,
Trandafiri.
Ochii-i tii la soare tinta, Si cu ochii tu-l dezmierzi: E flacau si-acum il pierzi, Si ti-e drag, si stai ca franta . . . El s-a dus, si jalnic canta
Codrii verzi.
Umed aer te-mpresoara. Si-n durerea ta atunci Rupi cununa si-o arunci: Rosii flori prin aer zboara Desfoiate, ca sa moara
Jos prin lunci.
Plangi acum. Te-a-nvins iubirea! Albe lacrimi cad pe flori Si pe frunze, cand scobori Plansa catre vai privea. Si-o sa planga toata firea ,
Pana-n zori.
Te-a cuprins necaz deodata Si din ochi cu ciuda strangi, Parca-i vrea sa rupi, sa frangi. Sa-ti razbuni, frumoaso fata, Parca lumea-i vinovata
Ca tu plangi!
De pe turn - ce-i el de vina? -
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iai apoi
Ce-i argint si ee-i lumina!
Codrii, tu, de ciuda plina,
Ni-i lasi goi.
Fluturii de prin valcele Tu-i ascunzi acum cu zor; Culci in cuiburile lor Veselele randunele, Si pe usa dragii mele
Pui zavor.
Iar in urma, razbunata, Moartea cum o simti venind, Cu manie tresarind Scuturi fruntea-ntunecata Si-atunci pletele-ti, deodata,
Se desprind,
Peste bratele rotunde, Peste pieptul tau frumos, Ca an rau intunecos Parul ti se vars.a-n unde Si din crestet el te-ascunde Pana jos.
Cu miscari nespus de line Tu te-nalti apoi spre cer; Vai si lunci si toate pier - Neagra-n urma-ti Noaptea vine,
De mister, Falfaind din aripi pline.
|