Voichita lui stefan

Noapte e, si bate vantul,
Si prin noapte, cu vreo doi
Tari sa bati cu ei pamantul.
Pleaca Stefan la razboi.
Dintr-acelasi ceas Voichita
Nu s-a mai oprit din plans.
Brau pe trup ea n-a mai strans.
Nu si-a mai gatit cosita.
In genunchi, c-un dor pagan
Ea saruta iconita
Maicii Domnului, din san,
Unu-i sot, iar altu-i tata,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurata;
Cand avea pe sot in gand
Ea se pomenea deodata
Pe parinte blestemand.
Ah, de-ar fi un zid de-arama
Intre dansii, pana-n nori!
Si prin plans adeseori
Ii parea ca ei o cheama
Sa-i impace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o baga-n seama?
Prutul sa-l opresti din drum!
Si-ntr-o zi, satui de sange,
Iata-i, moldovenii vin,
Sufletul, de mila plin,
Al Voichitei cum se frange:
Pentru sotul ei dorit

R ade vesela, si plange
Pentru-un tata biruit.
Ea cu pasi grabiti porneste
Sa-si cuprinda sotu-n prag;
Ochii-i stinsi s-aprind de drag,
Stefan insa ocoleste
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichita nu-ndrazneste
Nici sa-i zica bun sosit .
Tu ma stii, Voichito, bine!
Neamul vostru-i neam de hoti,
Si-i voi dusmani pe toti,
Cum te dusmanesc pe tine!
Am sa-i curm pe-ai tai de veci
Nu mai poti trai cu mine:
Tu ai mama, poti sa pleci.
Doamna-ngalbenind scoboara
Ochii umezi in pamant,
Far-a zice vrun cuvant.
Iese-apoi. I-a spus s-o doara,
Si-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboara
Cand vin trasnete de sus!
Si ramas acum viteazul
Singur in iatac, si-a pus
Capu-n maini, pe ganduri dus.
El si-a potolit necazul
Dar pe doamna o iubea!
Si-ngropand in coif obrazul
Stefan voda-acum plangea!