Balada stelelor

Un murmur incet, in surdina, abia perceptibil,
Curgea din somnoroasele ramuri, sub clar de luna,
Si o mare tacere se-ntinde, ca o apa fara hotare,
Coborata din cer, in parcuri si bulevarde.
Ma uit la spuza de stele, la Calea Lactee,
Mereu clipocind in spatii ovale, pustii.
O muzica nemaistiuta, imensa, divina,
Le dirijeaza si mersul, si focul, necontenit.
Pe unda luminii ce-alearga cu mare viteza
Colinda imaginea astrilor in infinite goluri,
Nu-i vreme, ci doar eternitate, si sfere, si raze,
Nu-i nici inceput, nici sfarsit calator, nicaieri.
Ma inspaimanta aceste nemarginiri instelate,
Cu indelunga lor tacere, misterioasa si grea.
Oricate semnale se expediaza de pe Pamant,
Ele se pierd fara intoarcere, cad in haos.
Imi vine sa urlu, sa strig spre zarile mute,
Sa ma zbat ca taifunul in gigantic ras homeric,
Dar vocea mea imprimata pe disc, pe banda
In nici o galaxie nu va fi auzita.
Pe nave cosmice zboara si zboara astronautii,
Tot ei au facut primii pasi prin pulberea Lunei,
Totusi nimeni n-a prins in super-antenele sale
O voce de om rostita ori schitata din bolti.
Ah Blaise Pascal, prea sincera ti-a fost uimirea:
In tariile acestea rostitoare, vaste, reci,
Omul nu-i decat o Trestie Fragila, ganditoare,
O singuratica Trestie in Univers.