Pasarea Stixului, buhna, falfaia in bezna.
Si tocmai luna rasarea. Sisif o astepta.
Roua-n vale d-argintel pana la glezne.
Pe razlogii umezi poliedrul bine-aluneca.
Lumina arunca petale ca pe ghetus de piatra.
Asa scanteia joaca in focul de pe vatra.
Il sageta placerea sa-si vada plasmuirea:
A noptii oglinda, a lumii cetire.
Si-ar spune dorul lui aprins, dar n-avea cui.
In cete vesele, bacantele trecura dantuind.
O, iata-l, in sfarsit, si Caron, garbov, sui,
Care-i raspunse la binete-n barba surazand.
Tacut, ii masura cu ochii poliedru daltuit.
Isi scoase palaria, in cap o puse iar.
Atat.
Porni spre luntrea de pe mal, legata de un par.
Sisif ramase singur, sub luna tainica, de ceara.
Impinse poliedrul pe razlogii-nrourati.
Ca stanca a cioplit-o, nu-i prima incercare:
El ii sfida, plin de naduh, pe zeii infumurati.
Mai ticluise nu demult din marmura o sfera.
A tot rostogolit-o pana-n varf de deal.
Nu-i soarele o sfera-n adancile mistere?
Si ochiul omului nu-i tot sferiodal?
Au ras mai toti, cum rade numai iadul.
Abia ajuns in pisc, spre asfintit de luna,
In vale a lasat lucrarea lui sa cada,
De se-auzeau la fund cutremure nebune.
Apoi a ciuruit petroiul ca sa-l faca nai.
Eol de va sufla, sa fie cant pe plai.
La poale multa lume sa se stranga,
S-asculte muzica, sa rada si sa planga.
Si n-a stat mult. Aici nu bate vantul.
Pustia toarce din al tacerii caier.
Petroiul imbrancit in hau doar suiera in aer,
De parca serpii impresurasera pamantul.
Impinse poliedrul hat spre bolta instelata.
Tragea nadejde sa-l aseze cat mai sus.
Ce-or spune zeii, umbrele? Nimic nu au de spus.
Vor rade, poate.
Sa rada Hades, hadul zeu, si Persefona,
doamna lui tepoasa.
Sa rada toti, de nu-l vor intelege, desuchetii,
Ce poliedru vrea sa-nalte-n deal, sub luna racoroasa,
Cum ii luceaua Dunarii, pe cele sase fete.
Asa isi zise, framantat. De pe pripor, alene,
Scobora o matahala ca pe scara,
Tot cautand ceva-mprejur cu felinarul.
Era, nici vorba, Diogene.
Ma uit, Sisif, schimbi stancile mereu.
Faci in zadar acelasi lucru, nu ti-e greu?
Dar tu, in viata ta de pe pamant, sub soare,
N-ai cautat un om, si tot cu felinarul?
Il caut neistovit, mai vere.
Adevarul natura il ascunde in fantana.
Nimic nu-i in zadar. Nici valurile marii,
Nici soarele ce-apune si rasare pe colina.
Si care-i sensul acestei stanci cioplite?
In patru zari sta lumea, e-n patru unghiuri casa
Zici casa? Mi-a fost o amfora frumoasa,
Pe-o coasta pravalita.
Din pragul ei radeai, dogit ca din butoi.
Ba zeii rad de cate facem noi.
Si Doigene,
bajbaind cu felinarul, se grabi la vale,
In lumea visurilor sale.
Sisif impinse poliedrul mai departe.
In neant cadea o stea, iar luna, la zenit,
Parea un talger mare, cu aur poleit
Pe fila cerului, o inteleapta carte.
Trecu Orfeu, la brat cu Euridice:
Nu mai canta din lira, dar era ferice.
Si alte umbre s-au perindat pe-aproape,
Ca negrele lebezi pe negrele ape.
O amfora? se intreba Sisif, cutremurat.
Sa fie amfora esenta vietii noastre?
O nostalgie il e, de ar striga la astre,
O sete de-a trai cu-adevarat.
In amfore tinea cele mai bune vinuri.
In amfore pastra talanti si grane.
In amfora cea dalba, noaptea cand e calda,
Venea iubita lui femeie sa se scalde
O amfora va face din marmura de Paros
Cu doua torti si zugraveala de argint,
S-o duca-n deal cu Thanatos, pe care
L-a mai prostit odata in Corint.
Asa isi zise-n gand, imbarbatat de vis.
Si-mpinse poliedrul in abis.
