Strigoi, ciudat campiei, suit pe o prajina,
Un craniu, altadata hulit si ars de bici,
Viseaza-n deal amurgul brazdat de randunici,
Sa-l cheme iar cu mana, din prag, cate-o mezina.
Ori la imas sa fuga de herghelia toata
Si stuhul noptii, singur, departe sa-l strabata,
Arcusul apei limpezi, pe ses cate-o nuia,
Vrajit de murmur molcom si cer intors, sa-l bea.
De n-ar fi somnul vested, in care inimi culci,
Ar rumega si astazi licoarea ierbii dulci.
Ciolan de roib, sprancene, topite ca o sare,
Trec zari necunoscute cu ceata in spinare.
Ascunsa-n osul rece, e viata-i incropita.
Zabala n-o mai poarta si orzul nu-l mai stie.
Nechez de manz si urma de teapana copita
S-au ratacit cu anii si ploaia in campie.
|