Pruncul

Pe treptele amvonului pustiu.
Iar colo, jos, pe-o lespede de piatra,
In fata lor sta pruncul parasit.
Un pumn de tarna, o scanteie rupta
Din flacara eterna a vietii
Si trupul cald topise bruma noptii
Ce se-nchega in picaturi curate
Ca niste lacrimi reci de mucenita
Sclipind pe fata lespezilor aspre.
Parea ca piatra neclintita plange!
Cum se strangea, infiorat de frig,
Plapandul trup ursit de-acum durerii,
Si fata-i mica s-o cuprinzi in palma,
Cum intindea gurita dupa hrana,
Cu buzele-i atat de diafane
Ca doua foi subtiri de trandafir!
Cum, printre voi, nu-i nimeni, nici o mama
Sa-si smulga-acum vesmantul de la san?
O, ascultati micutul glas cum plange.
Cum cere pruncul partea lui de soare!
Dar unde esti, sa-l vezi acum, pierduto,
Femeie, tu, de trei ori blestemata!
Te-o blestema bastardul fara nume,
Nevinovatul osandit sa moara
Cand nimanuia n-a cerut viata,
Si cand intaiul vant de patimi grele,
Din lumea rea, porni-va sa-l doboare,
Te-o blestema copilul trist si palid
Ca n-are cui sopti, cu lacrimi: „mama!“

Te-i blestema tu singura odata,
Ducand povara vechiului pacat,
Zadarnic vei intinde dupa sprijin
Tremuratoare brate istovite,
Si panza neagra-a gandurilor tale
Cerni-va golul noptilor tarzii,
Ca nu-i avea nici trista mangaiere
Sa gemi plangand: „aveam flacau acum!“
De ce nu vii sa ti-l ridici in brate?
Cu manile de munca sangerate,
Sa curmi tarana si sa-i cauti hrana,
Razand sa lupti, sa plangi invingatoare,
Sa-nfrunti apoi dispretul tuturora,
Nevrednicul dispret al celor slabi,
Si mandra, cu privirile senine,
Punand un brat pe umaru-i puternic,
Tu sa-l arati atuncea lumii-ntregi:
„Copilul meu, al meu s-al nimanui!“
*
Dar iata, gloata-ncet se risipeste
Posomorat, in vinete vesminte
Un om s-apleaca si ridica pruncul,
Apoi cu pasii rari si grei se duce
Iar soarele, insangerand altarul,
Se ridica din ceata diminetii
Si razele, sclipind tremuratoare,
Cadeau pe fata zidurilor aspre,
In dimineata zilei de aprile,
Cadeau ca pe-o ruina