Cele neguri ce-s in rapa Aheronului nascute,
A lor aripi intinsase preste-a Daciei campie,
Iar fantomi a noptei oarbe, prin un somn de trandavie,
Tineau mult timp inganata a romanilor virtute.
Muzele-n nemernicie spaimantate umblau si mute. Neputand a patriei limba din uitare sa invie, Si pastorul numai, singur, cu-ntristata armonie, Romanesc cantec sunat-au pre cimpoi si alaute.
Insa Pronia indurata a sfaramat fatale fere, S-a doritului Luceafar ni rasare-acum scanteia Ce pre soarele mineste de la departate sfere!
Asteptand romanii ziua, cand vazura raza-ntaia, Inaltand spre ceriul cu-n suspin de mangaiere, "A-nvierei melc, zis-au, ziua-ntai va fi aceea!"
|