Se-ncuie toamna-n bruma, stingandu-se mahnita, Si vantul catre salha da semne de vacarm,
Doar linxul insomniei, amabil, ma invita: Pe esafodul noptii: cu mine sa ma sfarm.
infipta in fereastra, etans ca o ventuza,
imi intarata luna iluziile seci, Parand, cand lumea doarme, ca strasnic o amuza
Cum sangele imi tipa-n cel mai sihastru checi.
Asijderi, adorato, viata mea intreaga imi surpa-n vitregie stindardul hartuit;
Si parca nici-un mugur verbal nu prinde vlaga, Sa-ti, rugaciuni tixite cu doruri, mai trimit.
Si nici nu am tarie destula a iti cere,
in iarmarocul spaimei, uitarii sa ma vinzi,
Macar acum cand Timpul ma-mpinge spre unghere, Sa-mi scormonesc ruina amara din oglinzi.
De-au fost erori in mine si n-ai luat in seama:
As vrea numai crezare sa-mi dai ca nu le-am vrut!!!
Ma socoteam, probabil, arhanghel de arama, Ca sa-mi infrunt ursita si panica de lut.
Curand, o alta iarna in sat o sa-mi pogoare;
Si-am sa te vaz de-a pururi in visul meu prelunga Cum, trista, te infasuri in propria-ti candoare,
Martirizata-n gandul ca nu te mai ajung.
|