Pe muche manastirea a-ncremenit, pustie, Batrini, intind copacii de veacuri umbra lor ; Calugari, liliecii, trec noaptea, tin sobor, Si-n strane cucuvaia le cinta liturghie.
Pe lespezi, sterse slove cioplite din topor Vorbesc de vechii ctitori, dar cine e sa-i stie ? Un stol de corbi colinda spre alta lume vie, Iar toamna trista cade asupra tuturor.
Pustiu, singuratate, prin crangi rasare luna,
in turla ruinata uitarea tine straja,
Din cind in cind un greier isi incordeaza struna.
Sub tarna predomneste a mortei sfinta straja Si toate-s cufundate ca-n adincimea marii Si-au napustit macesii si urmele cararii.
|