Niciodata n-am sa mai vin in casa asta,
in care toate ungherele ma cunosc,
doar luna-mi va aduce reci eclipse
taiate din varul peretilor ci
in casele in care voi calatori
Niciodata nu voi mai astepta toamna
in odaile ale caror chei,
singure se potriveau cu somnul meu chinuit,
si-n care dezbracat de nume pana la ochi,
adormeam vegheat de o singura frunza
ca de un semn stenografie al padurii.
Acum plec si carnea mi se lipeste de usi,
din case se pleaca mai greu ca din oameni,
si nu pot lua cu mine
cenusa timpului pe carc-o vor matura,
locatari ai aerului din care cad nestiutorii,
nu pot lua mainile ce m-au iubit.
Numai aici, linistea Totul era rodit
de catre un dulce anapoda: greierii
din propriile tipete se nasteau, din ierbi moarte
se iveau ierbi-pui,
iar merele ne stergeau de pe buze cuvintele amare.
Niciodata n-am sa mai caut casa asta, -
niciodata nu voi uita sticla geamurilor, umflata
de chipuri stratificate pana la absurd,
aici nu voi mai iubi, nici nu voi mai fi tanar.
In fiecare odaie trecand, aveam alta varsta,
adolescent in cele cu oglinzi,
in cele cu sobe de portelan, batran.
Pietrele astea fara mine vor muri,
fara mine va muri arama din clanta usii,
iar de candclabru se vor spanzura veverite.
Pe punte de corabie sunt in toate casele,
neclatinat sunt aici. Pamantul ne roade temeliile si trece cu mortile lui, prin mine, in cuvinte si toamna. Toamna ramane si ea. Mi s-a luat mireasma ci, mi s-au luat gesturile solemne si somnoroase. Cand nu e pasare, aerul se lcmnifica alb, tarana creste pe noi cand nu e frunza, Cand nu e stea, neaua e trunchi de femeie. Treptele sparte uita repede, aici locurile toate nu fac decat sa uite, peretii leapada tot ce primesc. Uitarea roade memoria casei de care ma rup, din care scad. In casa asta nu ma intorc.
|