Sangele meu de lumina e beat,
dimineata si-a prabusit in mine cupolele,
dar in albia in care mama spala,
cupola innegrita de aburi, -
se strangeau toate rufele murdare ale orasului,
ale orasului blestemat.
La stapan, umbra-i marunta
se prelingea abia vazuta pe langa pereti,
ochii ci mandri deveneau umili,
acolo, in incaperile impodobite cu sterse fotografii,
infatisand negustorii grasi
langa plopii lumanarilor de nunta
In camaruta cu ziduri arse si lumina bolnava,
cu acrul otravit de lesie si fum,
mama gasea pentru mine vorbe de-alint,
si ma-nvata sa iubesc minunea parelnica
a florilor.
Soarele nu licarea niciodata-n fereastra inalta, dar ea m-a-nvatat sa-l iubesc, sa-l presimt si cand am implinit sapte ani (era toamna, cu ploaie si frunze uscate) a imbracat cea mai uzata rochie a orasului
blestemat si cei mai scalciati pantofi si m-a dus, tinandu-ma de mana, la scoala de dincolo de calea ferata Ramanea singura, singura in linistea sura, ne desparteam intaia oara si ea s-a departat, plangand, printre castani si plangea cu plansul bunicii si-al sorii mai mari, asa cum plang femeile la tara, de doua mii de ani, cu pumnii la gura
|