Culcat pe-aste ruine, sub care adancita
E gloria strabuna si umbra de eroi,
In liniste, tacere, vad lumea adormita
Ce uita-n timpul noptii necazuri si nevoi.
Dar cine se aude si ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii si ce repede pas?
Pamantul il clateste razboinicescul tunet,
Zgomot de taberi, soapte, trece, vajaie-un glas
.
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost parere.
Caci ar mele, vitejii si toate au tacut.
Asa orice marire nemicnicita piere!
A noastra, a Palmirei si-a Romei a trecut.
Si pe tarana-aceea, de care-odinioara
Se spaimantau tiranii, de frica tremurand,
Al noptii talhar vine si pasari cobe zboara,
Pe monumente trece pastor ul suierand.
Ma scol, ma mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipaiesc cararea, in fundul unui crang.
Si las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca sa plang.
Aicea am speranta sa aflu multumire;
Eu voi sa aud unda si cer ul sa-l privesc,
Sa vad a aurorii mult vesela zambire,
Razele diminetii ce norii auresc;
Aci stejari cu fala se-nalt, se indrepteaza,
Urcand ale lor ramuri spre-azurele campii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoroneaza;
Acolo se vad dealuri, s-aici salbatici vii.
Din coasta-acestor stance, din varful astui munte,
De unde isi apuca vultùrul al sau zbor,
A noptii stea revarsa lumina pe-a mea frunte
Si raza-i se reflecta pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin fr unze-ncet suspina;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste rauri Dar unda lor e lina,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sanul maicii mele, nascut in griji, necazuri,
Restristea mi-a fost leagan, cu lacrimi m-am hranit,
Ca ale marii repezi si groaznice talazuri,
De vantul relei soarte spre stanci am fost gonit.
Acuma pretutindeni intorc a mea vedere,
Dar ochii-mi multumire deloc nu intalnesc,
Caci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Si oamenii pe mine trecand ma ocolesc.
Asa! asa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Vazand ca nu-mi ramane placere pe pamant,
Vazand ca pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mana pe-a mea fr unte si caut un mormant.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din varsta mea de aur, din sfantul lor amor,
Idei au ramas numai, precum o nalucire
Ramane dimineata din visuri care zbor;
Asa, fara-ndoiala, amara mea viata
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara il usuca si iarna il ingheata
Si nici o floare n-af la sarmanul calator.
Dar insa suvenirul fiintelor iubite
Va fi la al meu suflet etern infatisat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpina ce-odata le-a purtat.
De visurile voastre, sperante-amagitoare,
Acum peste masura ma vad indestulat;
Fugiti, zadarnici zile, ce griji omoratoare
Pe tanara mea varsta curand ati adunat.
Cand toamna se arata al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Asa nenorocirea uscand a varstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira si ma duc.
