Tacerea e adanca si noaptea-ntunecoasa;
Norii ascund vederea inaltelor tarii,
S-a stelelor de aur multime luminoasa
Ce smaltuiau seninul cerestilor campii.
Numai religioasa a candelei lumina
Aprinsa de credinta, si limpede si lina,
Luceste inaintea icoanei ce slavesc.
Emblema-a bunatatii, mangaitoare raza,
Ea parca priimeste si parca-nfatiseaza,
Rugaciunile noastre stapanului obstesc!
In minutele-acelea cand sufletul gandeste,
Cand omul se coboara in constiinta lui,
Ca unei inimi care cu noi compatimeste
Fratestei ei lumine durerea mea supui.
Cate chinuri ascunse, cate lacrimi varsate
Au avut-o de martor, si i-am incredintat!
Cate dorinti smerite si neinfiintate
Am tainuit de lume si ei am aratat!
Dumnezeu ce de fata pe cr uce se arata,
El care-a nedreptatii e pilda de-ngrozit,
Imi spune ca-nainte-i se va vedea odata
Cel ce nedreptateste cu cel nedreptatit.
Atunci crestinu-acela, cu fruntea in tarana,
Dar cu otrava-n buze, si cu fierul in mana,
Umilit ca sa-nsale si bland ucigator,
Tronul dumnezeirii cum va putea sa-l vaza,
Cand la un semn puternic se vor clati cu groaza
Cerurile-asezate pe polurile lor?
Dar adanca odihna in lume inceteaza:
Religiosul clopot se leagana in vant
Chemand pe credinciosii ce somnu-mpovareaza,
Din ale lor locasuri in locasul cel sfant.
Intunecimea noptii care inca domneste,
Ca un om ce cu viata se mai lupta murind,
Se-mprastie cu-ncetul, treptat se risipeste
Si-n umbra diminetii se pierde-ngalbenind.
Se desfasor in ochi-mi minunile zidirii;
Credinta se desteapta in omul ratacit;
Si-nalta a ei ruga cu imnul multumirii,
La cel ce dupa noapte si zi ne-a daruit.
Iar tu, candela sfanta, a careia vedere
Imi aduce aminte atatea naluciri,
Imi vei fi totdeauna raza de mangaiere,
Vei sti deopotriva si fapte si gandiri.
Voi alerga la tine in dureri si necazuri,
De oameni si de soarta cand voi fi apasat:
Astfel corabierul, cand marea e-n talazuri,
Alearga la limanul ce-adesea l-a scapat.
