Cucul, pasare proasta, dar plina de mandrie, Socotind c-al sau nume
Este vestit in lume,
Hotari sa mai faca vreo calatorie,
Ca s-adune respecturi, si insusi sa priveasca
Cu ce chip il slaveste natia pasareasca.
Pleca; dar abia merse pana-n vecinatate,
Si gasi felurimi de pasari adunate,
Care din intamplare
Se-ntreceau la cantare.
Statu sa le asculte: toate pe rand cantara,
Care prost, care bine, talentul si-aratara. Iar bietei cotofene ii cerura iertare
Ca nu-i dau ascultare;
Ii zisera: "Taci, soro, te roaga obstea noastra:
Despre cantec, ne iarta, esti ca un cuc de proasta".
Astfel pati si cioara: in ras ea fu luata,
Si cu un cuc nemernic de toate comparata.
De asemenea cinste cucul suparat foarte,
Se duse mai departe; Dar opriunde mergea, Nimic alt n-auzea.
In sfarsit obosit,
Si deznadajduit,
La cuibul sau veni,
Far'a se mai opri.
Puii cat il zarira Pe loc il ocolira; Apoi il intrebara:
"Ce mai veste pe-afara?"
- "Urata, le raspunse, si vrednica de jale:
Am umblat multe locuri, dar nu m-am multumit. Toate imi par schimbate si toate merg la vale, Pasarile sunt bete si lumea-a nebunit."
Tot omul despre sine lesne se amageste. Nimenea nu isi este aspru judecator,
Dar judecata obstii e o invatatura.
Multi ce se cred pe sine un ce rar in natura
Mai lesne zic ca lumea nu stie ce vorbeste,
Decat sa va sa-si simta nimicnicia lor.
|