De ce urasti viata, tu fiica Armoniei? De ce dintr-al tau suflet nadejdea ai gonit? Care dureri ascunse, vrajmase bucuriei, A varstei nalucire si visuri ti-au rapit?
Tu n-ai desartat cupa ce inca este plina, Tu nu stii de-ti pastreaza otrava sau nectar, Dar plangi! Zefirul astfel fara cuvant suspina, Toata lacrima-n ochi-ti e un margaritar.
Eu nu voi sa adaog a ta melancolie, Sa-ti zugravesc icoana durerii omenesti, Sa desfasur in ochii-ti a mea copilarie, Ca osanda de moarte in care sa citesti.
Sa-ti arat imprejuru-mi un larg cerc de morminte, In care dorm frati, rude, parinti ce m-au iubit, Sa vezi ce e durerea, sa vezi d-aveam cuvinte,
Cand chiar de provcdinta, nevrand m-am indoit.
Sa vezi apoi in lume cumplita rautate Otravindu-mi ani, zile, chiar umbre de placeri, Sa vezi Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate, Cate un singur suflet coprinde-n el dureri!
Lumea ma crede vesel, dar asta veselie
Nu spune-a mea gandire, nu m-arata cum sant!
E haina de podoaba, masca de bucurie,
Si mahnirea mi-e numai al inimei vesmant.
Daca nu dupa zile, ci dupa suferinte
Ni s-ar socoti varsta, stii, mare Dumnezeu -
Pentru care ani, veacuri, si lume si fiinte
Nu sunt nimic - stii singur cati ani as avea eu!
A mea credinta insa nu este inca moarta, Mangaietor tovaras ea nu m-a parasit, In umbra imi deschide a veciniciei poarta. Si negura mahnirei ades mi-a risipit.
Dar tu, carii nadejdea s-arata aurita, Tu, carii viitorul pastreaza naluciri, Cand tanara ta varsta zambeste inflorita. Cand nu ai nici o coarda a inimii izbita
De viscolele lumei si de nenorociri,
Mangaie-te, copila, si simte multumirea,
Care o-nsufla daruri ce firea ti le-a dat.
Eu cand te-ascult uit toate, uit chiar nenorocirea,
Ma aflu-n alta lume uimit si incantat.
Sunt degetele tale, in sunete-argintoase Clavirul cand rasuna, cand dulce preludezi, Destepti in al meu suflet acorduri fioroase, A patimilor stinse cenusa inviezi.
Talentul, frumusetea adesea patimeste; De soarta cea obsteasca si tu poate-o sa stii, Dar vezi dreapta natura cum te despagubeste, Glasu-ti este esenta cerestii melodii.
Desavarsitul bine nu-l poate avea pamantul: Ce mari fara talazuri, ce inimi fara chin? Omul este o taina care o stie mormantul, Femeia e un inger, viata-i un suspin.
|