Intr-o padure deasa, de cetati departata, Mierla se-ntalni seara cu bufnita umflata. "Prietena, ii zise, ti-as face o-ntrebare,
Daca a mea-ndrazneala n-aduce suparare.
Spune-mi, ma rog, lumina de ce nu-ti e placuta,
De ce stai toata ziua ascunsa, nevazuta?
Nu cunosti, cum se vede, razele diminetii,
Dulceata primaverii, placerile vietii.
Poate esti rusinoasa, si crezi ca nu canti bine:
Dar eu si alte pasari mai vrednice decat mine
Iti vom da-nvatatura, si vom pune silinta
Sa-ti mai subtiem glasul cat va fi prin putinta.
Vino maine la mine sa mergem la plimbare,
Ca sa faci cunostinta cu o privighetoare." Bufnita ii raspunse: "Iti multumesc, iubita,
Eu cu soarele vostru nu sunt obisnuita; Imi supara vederea.
Lumea o sa ma vaza,
Insa cand m-oi deprinde cu a luminii raza."
Multi zic ca neamul nostru nu este inca-n stare, Ca altele, sa faca cercari de-naintare,
Ca-nvatatur-adanca, idei, filozofie
Sunt prea vatamatoare l-a lui copilarie.
Declamatia-aceasta, pompoasa, ingamfata,
De vreti, poate sa fie despotilor iertata: Numai lor le e buna a unui neam orbire,
Caci nu-l lasa sa-si vaza a sa nenorocire; Dar in gura acelor ce-o zic pe dinafara,
Sau e o nerozie, sau este o ocara.
Noi le-am putea raspunde putinele cuvinte
Bufnitei adresate de mierla cea cuminte:
"Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecina,
Daca macar cercare tu nu faci vreodata
Sa scoti cel putin capul din noaptea-ntunecata,
Apoi cum te-i deprinde cu soare, cu lumina?"
|