In niste fabule un poet scrie Ca Nebunia si pruncu-Amor Se jucau singuri pe o campie, In primavara vietii lor.
Stiti ca copiii cu inlesnire Gasesc sujeturi de neunire; Ei dar odata se galcevira Pentru o floare ce intalnira.
Striga Amorul in gura mare; Cealalta, insa, minut cumplit!
Il izbi-ndata atat de tare, Cat de lumina ea l-a lipsit. Adanc copilul simti durere, Ramanind astfel fara vedere.
Trista lui muma jalba porneste
L-al sau parinte, stapan ceresc:
Va razbunare, se tanguieste;
Cu ea toti zeii compatimesc.
Mars si Apolon, mai c-osebire,
Arata mumei a lor mahnire.
S-aduna sfatul cel fara moarte
Si hotarara in obstea lor
Ca Nebunia in veci sa poarte,
Sa carmuiasca pe orbu-Amor.
Aceasta dreapta, grea osandire. Din ziua aceea lua-mplinire;
Din ziua aceea sunt impreuna,
Si Nebunia-l tine de mana.
|