Pe Dealul Mitropoliei,
In Arhiva Romaniei,
Unde statul gramadeste
Tot ce nu-i mai trebuieste,
Unde s-afla aruncate
Secaturi nenumarate,
Hartii, condici osandite,
Judecati nenorocite,
Are cuiburi din vechime
Numeroasa soricime,
Semintie roditoare
Si de literi rozatoare;
Seful ei, un ghiscan mare,
In dosare locuieste,
Nume de Rozon el are
Si pe polite domneste:
El e stranepot de frate
Lui Raton, care odata
Traia de zgomot departe,
Intr-o camera privata.
Intr-o zi -; nu, era seara -;
Dup-a lui Rozon porunca,
Soarecii toti s-adunara
Si intr-o tacere-adanca
Aste vorbe ascultara:
“De cand sub aceste bolte ne aflam adapostiti,
Fratilor! voi stiti prea bine cat am fost de fericiti;
Seful de azi al Arhivei, om de pace iubitor,
Ne-a fost chiar ca un parinte, un zelos ocrotitor.
Nimeni din voi nu se plange ca din cuib a fost gonit,
Sau ca intr-aceste ziduri vreo pisica a-ntalnit.
Sau ca n-a putut sa roaza de frica vr unui dusman
Pergamentele antice, condicile de divan;
Soarta ne era prospera, seful trecea zambitor,
Generatiile noastre aveau falnic viitor.
Dar azi, vai! totul se schimba, azi suntem amenintati
Sa ne pierdem locuinta si sa fim dizgratiati.
Caci un moldovean obraznic, Sion, care a cantat
Paradisul (desi iadul el cu drept l-a meritat),
A scris nu de multa vreme, intr-un stil neomenos,
Ca a sefului Arhivei pana noi o am fi ros.
Apoi suferi-vom oare ca acel cutezator,
Vrednic a purta mai bine nume de defaimator,
Sa vie, precum venise, chiar intr-al nostru pamant,
Sa ne strice fericirea? Nu, cat eu in viata sant,
Nu va fi: acum e timpul sa ne razbunam si noi,
S-aratam ca-n soareci curge nobil sange de eroi
Si ca paganul acela, ce ura a meritat,
Nume de moldovean vrednic cu nedrept a castigat:
Mergeti dar si-n asta noapte picerile va gatiti,
Si cand s-o ivi de ziua cu totii pe drum sa fiti.
Ca prin mars repede, grabnic, la Moldova sa-l calcam,
Cine sunt soarecii nostri si Rozon sa-i aratam.
De veti gasi-mpotrivire, sa nu va descurajati,
Si la orice intamplare, totdeauna s-alergati
Unde-ti zari ca se misca varful de la coada mea,
Ce pe a gloriei cale pururea o veti vedea.”
Zise, si auzitorii asa mult au aplaudat,
Cat dulapurile toate in Arhiva s-au miscat.
A doua zi soricimea cu mare graba porni
Facu la Focsani gustare, si seara in Iasi sosi.
II
Noaptea domnea in natura,
Si zefirii racorosi
Suflau cu-aceeasi masura
La drepti sau necredinciosi;
De a zilei osteneala
Sion dormea obosit:
Dormea! fara indoiala,
In somnul lui fericit,
Visele, tainici fiinte,
Din loc in loc il purtau
Si toate-ale lui dorinte
Implinite-i aratau.
C-o gratioasa munteanca i se parea ca vorbea
Si inima ei, si mana c-o buna zestre cerea.
Cand deodata el dete un tipat ingrozitor:
Tarcovnicii cu lungi plete alerg intru ajutor;
Departamentul Credintei, la care fu madular,
Cu toti darabanii vine insa tarziu, si-n zadar:
Pe patul lui de odihna Sion zacea sangerat,
Ca un cascaval de Parma pe jumatate mancat:
Urechile lui si nasul, chiar daca le-o fi avut,
Atuncea sa le gaseasca deloc nu s-a mai putut.
Numai l-a doua-nviere eu cred ca se vor gasi,
Cand soarecii le-or aduce, daca or mai trebui.
Cu toate acestea lupta, de-o fi cum am auzit,
Mortului face onoare, caci mult s-a impotrivit:
Si s-au gasit imprejuru-i, de mana lui sugrumati,
Un mare numar de soareci tot din cei mai insemnati.
Ba inca spun (dar aceasta eu nu v-o asigurez,
Caci fapta e de mirare, si nu imi vine s-o crez),
Spun ca si chiar comandirul, faimosul acel Rozon,
Lasa o laba in mana eroicului Sion.
Ce s-a intamplat in urma eu nici am mai cercetat,
Caci de pierderea aceasta foarte mult m-am intristat,
Sion amic imi fusese, talent si inima-avea,
Si crez c-ar fi trait inca daca atunci nu murea;
Literaturii romane el ar fi fost de folos,
Daca din nenorocire soarecii nu l-ar fi ros.
