Dedicata mariei sale printului nostru
Precum o sentinela, pe dealul departat
Domneste manastirea; si zidu-i cel inalt
Se-ntinde imprejuru-i, pustiu si invechit,
De iedera batrana, de muschi acoperit .
Acolo au odihna, locas adanc, tacut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au facut.
Un cap ii prezideaza si daca s-o-ntampla,
Cu vreme, Romania s-ardice fruntea sa,
P-a Dambovitei vale ostiri de s-or ivi,
Ai luptelor cumplite partasi ei vor mai fi.
Eu in copilarie iubeam sa ma opresc
Pe dealul manastirii, si-n vale se privesc
Maretul turn, trist martor l-al nostru trist apus,
S-a carui origina in veacuri s-a rapus ;
Turnul din care-odata barbatii renumiti
Vedeau romane taberi pe campi nemarginiti .
In preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
Ruina-i azi cu fala arat la calatori,
Precum atati nevrednici, traind in moliciuni,
Se laud cu mari fapte facute de strabuni.
Dar pentru ce orasul atat de stralucit
Acum intre orase e cel mai umilit?
Ce voie preainalta, ce lege porunci
Caderea deopotriva cu inaltare-a fi?
E o fatala soarta? sau pe acest pamant
Lasa urmele sale blestemul unui sfant ?
Daca insa o tara, un neam ar fi dator,
Cand au gresit despotii, nelegiuirea lor
A o plati, atuncea orasul osandit
Si numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Caci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,
In strigari dureroase s-au inaltat la cer;
Caci ploi ce in torente de veacuri s-au varsat
Sangele dupa pietre inca nu l-au spalat.
Oricum va fi, mi-e scumpa cetatea ce-a domnit;
O iubesc, caci e trista si caci a suferit:
Si precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-arama ce nu mai are curs,
Asa in a mea ravna, pe locul parintesc,
Fiu al astor ruine, tarana lor slavesc.
Inca mi-aduc aminte de groaza ce simteam.
Cand la apusul zilei scheletul lor priveam.
“P-aici, ziceau batranii, o bolta aratand,
Intra tanara doamna, frumoasa si fugind
De cetele tartare, cand ele-acest palat,
Lipsind ostirea noastra, in treacat au pradat.
Pestera, ce se-ntinde departe sub pamant,
Prin drumuri ratacite in loc necunoscut
Isi are rasuflarea: in sanul ei gasesti
Averi nenumarate, comorile domnesti;
In preajma-le ard focuri, caci ele se pazesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
Si cand vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai aratat.”
Astfel ziceau, si vremea un pas a mai facut,
Si chiar acele iesme azilul s-au pierdut!
Tot e tacut si jalnic: insa asa cum esti
Singura porti povara maririi romanesti,
Targoviste cazuta! poetul intristat
Colore variate in sanu-ti a aflat,
Razboinicul modeluri; si, dac-am asculta
Ceea ce in favor u-ti reclama slava ta,
A vitejilor umbra d-am sti sa o cinstim,
Vrednici de libertate noi am putea sa fim.
Am afla de la dansii ce jertfe trebuiesc,
Prin cata energie natii se mantuiesc.
A! faca provedinta ca-naltul sentiment,
Ce-nchina vitejiei maretul monument,
Ce-alege pe-naltime al nemuririi loc,
Sa fie noua car ma, coloana cea de foc,
Coloana ce odata din tara de exil
Pe calea mantuirii ducea pe Istrail!
|
