Imparatia dobitoceasca,
Ca si a noastra cea omeneasca, Statornicie vesnica n-are:
Toate spuse sunt la schimbare!
Din mana-n mana sceptrul se plimba. Cel de ieri mare astazi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimba, Dintr-o-ntamplare prea de nimic.
De curand ursul pe leu schimbase,
Si pe domnescul tron inaltat,
Carma in labe tare-o luase,
Si cu verzi tufe sta-ncoronat.
Dator eu insa sunt a va spune
Ca ursu-acela, macar ca urs,
Dar sentimente avea prea bune: De-al obstii bine era patruns.
Fiarele toate-ndata ce-aflara Ca le-a dat cerul un stapan nou Sa se inchine lui alergara,
Una c-o vaca, alta c-un bou.
Lupul in urma spre tron se duce,
Si dupa vechiul bun obicei
Mariei sale plocon ii duce
Si inainte-i pune doi miei.
Intr-o frumoasa precuvantare
Ii dovedeste c-ar fi avand
Niste hrisoave aratatoare
Ce-au facut ursii, zau nu stiu cand.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apa, spun lamurit
Cum au mers ursii la o bataie
Si cate mure ei au jertfit.
Cu plecaciune apoi i-arata Cum ca din suflet s-a bucurat De intamplarea cea minunata De-ncoronare cand a aflat,
Cum ca doreste supus sa-i fie, Ca totdeauna el l-a iubit,
Ca pentru dansul vieti o mie
Sa le jertfeasca e multumit.
Astfel de vorbe se zic in lume, Insa drept forma se socotesc;
Caci fiescine le ia de glume, Care se uita cat se vorbesc.
Dar ursul crede, se amageste, In slujbe pune neamul lupesc: Cum ca prieteni are, gandeste, Care persoana lui o slavesc.
Dupa o vreme leul se scoala, Tocmai cand ursul mort il credea, Dupa o mare si lunga boala,
Vine sa-si ceara tronul ce-avea.
Locuitorii se ingrozira; Vestea se duse pan' la palat; Lupii indata la lei fugira;
Pe-al lor prieten toti l-au lasat.
Taurii numai, ce niciodata A-i fi prieteni nu s-au jurat, Peste cinci sute venira-ndata, Pe crai si tara ei au scapat.
Prea cu lesnire omul se-nseala! Dar foarte mare face greseala
Cine la vorbe da crezamant.
Faptele numai ne dovedeste
Fiestecine cat pretuieste,
De-avem prieteni si care sant.
|