Cantare scrisului nostru

Scrisul ei si rama-l are,
Eu de ce nu l-as avea?!
Ah, din sangele fiintei
Ni l-ati smuls si pangarit
Si pe lemnul suferintei
Ca pe Crist l-ati rastignit!
Ochii lui cei ai uimirii,
Cand i-ati scos si nimicit,
Ati scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au indragit.
Ne-ati vroit schimba chiar teasta,
Sufletul, stravechiul grai,
Invatandu-ne ca asta
E un bine, e un rai.
Dar din mare „paradisul“
Iata ce-nvataram noi:
Cine-ntai iti fura scrisul,
Celelalte-ti ia apoi!
Vremuri alte vin sa nasca
Omul unui nou destin.
Cum mintintu-m-ai, stramb dascal,
Scrisul meu ca mi-i strain.
Si din gura si din carte
Cum mintitu-m-ai mereu,
Cum uratu-m-ai de moarte
Cand aflai ca-i scrisul meu!

Stiu: esti gata sa ma rumegi
In slugarnicii tai clesti
Cand ma uit cu ochii umezi
Catre crinii latinesti.
Stiu ca pasii tai ma latra
Cand, durut, la el revin.
Ci va arde da! in vatra
Focul scrisului latin!
Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat si sfant,
Graul altor alfabete
N-a aprins si ars nicicand.
Deci, lasati-ne in firea
Mostenita din strabuni
Si-ti primi in loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.
Nu-i o vina, Doamne iarta,
Floarea lui ca o vazum,
Ca ne-am fost iubit odata
Si ne mai iubim si-acum.
Sunt un om al nemaniei,
Lumii astea nestrain.
Vin din muntii latiniei,
Deci, si scrisul mi-i latin!