Apele mǎrii si gindul meu liber, zburind peste valurile apusului rosiatic inspre Antile, pierzindu-se apoi in marele ocean si, de acolo, cǎlǎtorind cine stie unde, cine stie cind.
Asa as sta pinǎ la bǎtrinetea din urmǎ, aici, in taverna portului de la capǎtul lumii, la masa de lemn murdar, dormind si visind lingǎ paharul de Tequini, la umbra stufului si copacilor cu frunze mari, nepǎmintene.
Antón Lizardo, citi venetici or fi tǎiat si citi or fi impuscat fiii rebeli ai acestor pǎminturi pentru mirosul ǎsta de scoici calde si alge putrede al patriei tale?!
Aici, in acest cap de tǎrm din Alvarado, la sud de Veracruz, la un strigǎt de Boca del Rio, aici e locul unde iti poti pierde singurǎtatea omeneascǎ si te poti contopi cu singurǎtatea spatiului, a apei si a pǎmintului, a nisipului si a cerului.
Viata incepe aici a doua oarǎ si ultima; larma orasului e departe, abia acum incepe, dar e departe, nu rǎzbate pinǎ la plajǎ.
La mijlocul vietii, aici, pe acest cap de tǎrm, la sud de Veracruz, la un strigǎt de Boca del Rio, departe de Europa care m-a crescut, la mijlocul vietii voi mai fuma citeva tigǎri si-apoi mǎ voi tocmi cu bǎtrinii pescari pentru un vas mai trainic cu care sǎ mǎ rup pentru totdeauna de pǎmint. Jumǎtatea vietii ce-a mai rǎmas va fi a apei, a mǎrii necuprinse si a cǎlǎtoriilor pline de aventuri.
Mi-a spus Gonzalo, circiumarul care nu poate sǎ plece cu mine, cǎ noaptea trecutǎ s-a impuscat o femeie in oras fiindcǎ bǎrbatul ei trǎia in intentii serioase cu a cincea prostituatǎ a vietii, una dintre frumusetile publice ale tirgului, un bun comun care incepea in curind sǎ se ofileascǎ.
O, Antón Lizardo, tǎrmul meu iubit, cit de departe voi fi de toate acestea si cum o sǎ-mi amintesc cǎ tu mi-ai fost frate si alinare la necaz, cǎ tie iti datorez viata mea, care va urca de-acum pe talazurile zilelor si anilor!
Sǎ mai beau un pahar si apoi mǎ voi pierde in inserare cǎtre colibele pescarilor, ce nu vor sti niciodatǎ cǎ plec fǎrǎ gindul intoarcerii, fǎrǎ durerea nici unei amintiri ce nu poate fi vindecatǎ.
|