Stimatǎ domnisoarǎ, sint ingerul tomnatic,
nǎscut dintr-o betie a saltului in gol,
port in genunchi sfielnici elan de cal sǎlbatic
si vulturii dorintei, flǎminzi, imi dau ocol.
Priveste, domnisoarǎ, cum construiesc soldatii
un pod de bǎrci legate pe fluviul dintre noi
si ne intind bucata de piine evadatii
din inchisoarea clipei ce-apasǎ pe-amindoi!
Prin vene-mi curge seva podgoriilor apuse,
cind mǎ zbǎteam ca leul in cusca unui vis
si salahorii piclei se zguduiau de tuse,
cǎrind in lǎzi de zestre nǎmolul din abis.
Cum sǎ-mi indrept aripa cea frintǎ si murdarǎ
cind plouǎ-acid pe timpul rǎmas ca un santier
inpustiit, pe care doar ciorile coboarǎ
in spasmul cuminteniei ce stringe ca un fier?
M-am petrecut in falduri, alunec pe luminǎ
si simt rǎcoarea noptii ca un ogar de soi,
sint predispus la tainǎ si fluier peste vinǎ,
usuc pe rǎni noroiul si-apoi mǎ spǎl cu ploi.
Mi-as construi aripe din lemnuri de baladǎ
si-as exploda in jerbe topindu-mǎ in mit,
ca sǎ mai musc din mǎrul ce stǎ-n curind sǎ cadǎ
ca un pǎcat de aur pe sufletu-mi coclit.
Ascultǎ, domnisoarǎ, cum cintǎ vesnicia!.
In trupul meu de inger tomnatic port scintei.
Sint cel ce-a fost si spaima, precum si bucuria.
Sint liber, domnisoarǎ. Atita doar: sǎ vrei.
|