Sint un om al luminii si umbrei, ascuns printre
nisipuri si pǎduri singuratice.
In apus, privesc vaporul de searǎ cǎrǎusind alene
pe intinsul drum al apei.
Mi-am domolit amintirile. Ele zac, odatǎ cu mine,
departe de tot ce ar insemna sfirsit ori inceput.
Somnul lor este si somnul meu, nu mǎ mai bintuie
de mult ca o lege proscrisǎ a sortii.
o zi, aici, lingǎ focul ce-l aprinsesem pe insula
de pe fluviu, a poposit un om. I-am intins peste fript si turtǎ din castane si orz sǎlbatic. Era un fugar, barba nu si-o mai tǎiase, iar hainele ii erau negre si ponosite. "Viata mea a fost un lung sir de amǎrǎciuni", mi-a spus privind in lumina focului. "O goanǎ din care am vrut sǎ scap mereu, de mine si de altii."
"Rǎmii pe insulǎ!", i-am spus. "Aici e liniste si pace."
"Multumesc, mi-a rǎspuns el, dar trebuie sǎ fug mai departe. Eu nu pot sǎ mǎ opresc niciodatǎ.".
Si, intr-o searǎ, a inceput sǎ inoate spre vaporul ce pǎrea cǎ va stationa mai mult, sǎ mǎsoare adincimea scǎzutǎ de lingǎ pragurile Celor doi serpi. Deodatǎ, nu l-am mai vǎzut. Cred cǎ vaporul a dat sǎ plece si l-a prins in moara zbaturilor, trǎgindu-l la fund.
In adincimea noptii privesc luminile de pe celǎlat mal ‒
un pǎmint indepǎrtat, odihnindu-si miinile insingerate in rǎdǎcinile de sub ape, si-mi pare cǎ in mine sǎlǎsluieste fantoma acelui evadat, ce si-a gǎsit, intr-un tirziu, linistea.
|