Din cuibul de noapte al tarii de sus, din strunga luminii, de catre apus, din pantecul moale-al zvonirii de zi, din cumpana umbrelor, din miazazi, gravida de vesti, prabusita pe zare caruta de posta trecand mi se pare.
Pe usile stinse in licarul mov se leagana reci armorii de Brasov, pierdute insemne ducand catre vis sub slove fosnite parfum de Paris, geroase moscovuri si-n pagini de tul viclean subtiatul suras, Istambul;
pe pieptul de sina al rotilor nalte asuda camasa paroasa de noapte si-n oasele spitelor arse de colb sleieste lumina butucului, orb cu pleoapa-nghetata de vesnicul drum pe sleauri pierdute si ape de fum.
Din nemarginitul, cerescul pustiu se-ncheaga salbaticul ei surugiu, naluca hirsuta cu brat de harapnic intins prin vecia tacerii naprasnic, cu chiotul aspru cu care imparte solie de viata, solie de moarte;
si-n leghele duse de ploaie si vant, cu burtile supte de greul pamant, cu coamele grele izbite de cer, cu nara holbata, cu ochiul de ger, cu fraiele smulse, manunchiuri de serpi, trec caii carutei de posta prin ierbi.
Si ghemul de carne si sange si fier isi frange superba spinare spre ieri, prin panza luminii cazand din apus pe tara de jos si pe tara de sus, cu vestile-nchise sub licarul mov al butcii de posta cu semn de Brasov!
|