Vin cu un sange nou ca o cofa de zmeura dulce. Si ma mir. Ma caut. Totu-i al meu si nu e. Fruntea mea atarnase vanata, grea, ca o gutuie, si ma rugase incet sa se culce.
Si acum o ridic si o duc dintre-ngustele paturi. Ziua pe maini se desface, usor ca o bucla. Trec nevazute, prin mine, trupuri de pacla. Gura muscata de moarte cum sa o satur ?
Si el se ridica, genunchiul. A mielului franta arsica singura dibuie umbletul, ritmul, cararea. Totul e buba si doare i pasul, lumina, suflarea. Dar astept. Adulmec. Un murmur, un cantec obscur
se ridica.
|