Merg pe sub acelasi balcon vechi. Drumul se-mpiedica de casele strambe si cade-n noroi, tristetea ca si dragostea mi se pierd printre foi, si simt vata mahnita a toamnei in urechi.
Sa nu deschizi fereastra si nici sa nu te-apleci. intrevad toata deznadejdea cerului care se frange. In orice streasina si-n orice suflet viata plange, si pretutindeni vantul pune saruturi reci.
Totusi, pe-aici, plopii au ascultat, cand atatea ti-am spus, si au repetat si ei, ca un ecou, o chemare. In ochii tai mi-am inecat lebedele privirii ca-ntr-o mare, si mi-am sangerat sufletul, asemeni unui cer in apus.
De atunci, zilele mi le-am dus pe umeri, ca o batrana o gramada de lemne, intr-o padure. Si fiecare amintire imi apasa pieptul - dureroasa mana -si-mi spinteca sufletul, ca pe-un trunchi, o secure.
De-aceca trage mai jos storurile triste si nu te apleca. Lasa-ma numai, spre balconul vechi, sa-nalt - iedera si scara care coboara prin pomii rupti, ca o pierdea imi va invalui ranile trupului, ca o mahnire noua.
|