de Gavriil Stiharul
Si de iubirea-i taina si tacere
care duce-n suflet nestiutul gand,
femeia-i vioara care-ngana in durere
freamatul din rodul tainic si rotund.
O lacrima deschisa spre departe
coboara-n noapte furtunile de spaima,
dar pleoapa noptii, tragand oblon de moarte,
ii cere anii netraiti drept vama.
Cine-a iubit-o intr-un rest de-asfintit,
calator pe drumul frunzelor de toamna,
a simtit sarutul vietii razvratit
spaland pacatele din nestinsa rana. |