Dupa un vechi ritual, ma voi rasuci
tot mai iute, tot mai pierdut
pana cand
pe temeliile de piatra
voi cadea, cu fata la cer :
un ochi al pamantului
larg deschis in eter,
nemaistiind incotro m-am prabusit
si de unde rasare
soarele de-a doua zi.
Oh, sa nu sti, sa n-auzi, spanzurat
de propria privire in stelele mari,
cu sufletul asemenea cohortelor de ingeri
suind si coborand pe scara lui Iacob.
Nenumarat imi e trupul, sufletul nenumarat,
coloane de vii si de morti sunt zilele mele ;
pe coama dealului, dupa un vechi ritual,
multimea se elibereaza spre eter.
Ramane prabusit trupul : peretii
fiintelor mele intr-una singura,
Sorii cei multi ai noptii imi dau ceea ce-mi fura
soarele singur, tiranic al zilei -
cum el e unul, astfel suntem si noi,
carcase greoaie ducand prin marea lumina
ginti de fiinte.
Apoi vine noaptea si eu ma inmultesc si sunt adevarat ca stelele cerului.
|