N-am iubit-o niciodata. Am gasit-o tinandu-ma intotdeauna intunecat prin niste geamuri mici, cu perdelele mai tot timpul coborate. Ai fi zis ca sub geamurile ei s-au adunat cearcane uriase, lungi cat cearceafurile. Lumina care ajungea in incaperi era vesteda si veche de un veac
in casa statea mai mult trecut decat prezent si viitor la un loc. Era o casa cu ritmurile vitale de tot scazute, unde se tacea cu manie si nu se radea deloc. La trei ani si jumatate l-am vazut intins in mijlocul incaperii pe primul nostru mort. Mi s-a parut ca pentru ei era aproape o sarbatoare. De atunci, moartea s-a asezat in mine si m-a locuit zi de zi.
In casa noastra plina de trecut, intunericul era strasnic pastrat zi si noapte.
M-am ferit mereu sa ies pe lumina. Am fost prizonierul podului ei, incaperilor ei, tacerilor ei tiuitoare. Plecarea mea de acolo, incercarile mele de evadare au dat mereu gres. Mi-a placut sa locuiesc in internate, in camine cu lume multa si pestrita, n-am avut niciodata o casa a mea. Casei aceleia nu i-am scapat niciodata, m-a urmarit pretutindeni si poate nici de-acum nu-i voi scapa.
M-am intors, in noiembrie trecut dupa ani si ani la ea. in ultima vreme, unii din familia noastra au hotarat s-o invie. Au zidit intr-o parte a ei o incapere pentru baie, au populat-o cu tevi si chiuveta, au pompat in venele ei sange nou. Au adus mobila noua in incaperi. Au largit ferestrele . Au incercat s-o locuiasca. Dar ea s-a incapatanat sa nu lase prezentul sa se aseze in ea prea mult timp. Cu un an inainte parea sa prospere. Fratele meu, inca tanar si dornic s-o schimbe, mi-a aratat cat de tanara urma ea insasi sa fie. Avea planuri s-o faca primitoare si calda cum, credea el, trebuia pe vremuri sa fi fost.
M-am intors, insa, in acest noiembrie, si din nou acolo erau zile ploioase si-ntunecate. Casa isi reluase vechea infatisare. Am vazut-o atunci cum se scufunda intre noroaie si mi s-a parut ca se scufunda intre noroaie dintr-o vointa care-i apartinea numai ei. Se stransese si se vestejise, se surpase in sine din voie proprie, nepasatoare la cei dinauntru, ostila la tot ce o putea face iarasi vie. Ceea ce, cu un an inainte, paruse sa-i fi dat sange nou si s-o fi improspatat, sa-i fi inlaturat intunecata oboseala, zacea acum fara rost: tevaraie ruginita si sparta, mobile cocosate, pereti coscoviti, ferestre cu ochi orbi. Am bagat de mult de seama: in orice casa ma asez, casa aceea imbatraneste brusc, se intuneca si devine casa de-acasa. Asa cum tot ce iubesc oboseste deodata, incepe sa goneasca spre stingere, se grabeste sa devina cenusa.
nu stiu ce l-a apucat pe tatal meu sa-njuge boii la car
la doispe noaptea, sa ma trezeasca si sa-mi spuna hai. eu dupa ce mor dorm somnuri lungi, unde, am zis, a zis: la somcuta mare. ce putea sa-l mane pe el in miez de noapte tocmai la somcuta mare, la atata drum de satul nostru? si de ce sa nu ia autobuzul, dimineata la sase, de ce sa umblam patru ceasuri incolo, patru ceasuri incoace cu mersul moale si greoi al boilor nostri?
daca-i pe-asa, n-o sa ma mai prindeti acasa de-acum prea devreme, n-o sa ma trezesc in miez de noapte pentru o nebunie ca asta.
si-arunci se aproprie ea si zice: scoala dragul mamei, tatal tau
tocmai pleaca sa te-aduca de la somcuta,
du-te sa-l ajuti sa te ridice,
de trei zile zaci acolo fara suflare.
si abia de-au ajuns sa ne dea de stire asta seara,
dragul nostru.
|