Urcam dimineata prin padure si aerul scartaia
sub pasii mei,
ca zapada in februarie.
Ma impresurau o respiratie nemaiincercata,
o rupere de tesuturi, un scancet, o negura deasa;
era cum te-ai prabusi brusc in afara lumii,
cum te-ai rezema de peretii de gheata
ai balenei albe,
de umbra dovleacului urias,
rasarit dintr-un munte de nisip.
Si-atunci, deodata se facu ziua si-n fata
se aratase o lunca si-n mijlocul ei un artar
si-n mijlocul artarului, o bufnita alba,
iar in varful ei, cerul albastru.
Bufnita avea urechi ascutite si ochii rosi si pleoape
si vise rosii.
Daca statea asa, impietrita, raspandea in jurul ei
o noapte de aluat moale si lipicios
si clabuci de lumina.
Daca zbura,
nu atingea aerul si nu rumega razele rosii de luna.
O priveam nauc, asteptand sa latre, sa grohaie
sau cel putin sa vorbeasca.
Ma asteptam sa se tulbure oarecum
aratandu-si limba, toiagul si mantaua de purpura; sa se metamorfozeze pe loc in lup, in apa curgatoare.
Or ea statea nemiscata in varful cerului albastru,
nici vie, nici moarta,
si-atunci padurea se urni din loc
ca o simpla colina miscatoare.
|