imbrancita pe scari, bocind si cainandu-se,
ea tara dupa sine un sac rotofei cu grau
si chiar daca-i taiai o mana, tot nu se rupea de el.
Era o taranca marunta si osoasa, transpirata,
imbracata-n ciupag si fusta larga cu opreg,
iar comisarii poporului luptau pentru binele poporului,
astfel incat trebuia confiscat sacul,
cu femeie cu tot.
Era pe la sfarsitul unei veri dogoritoare si ei
o calcau pe picioare, cautand s-o convinga cu vorba.
Si daca vazura ca nu si nu, unul din ei apuca briceagul
ranjind si dadu gaura sacului,
grauntele risipindu-se in jos pe scari,
prin pulberea de-o palma.
Ea se-apleca deasupra
puzderiei de mirabile seminte sterpe,
le rascoli cu degetele, le duse cu smerenie la gura,
la tample, pornindu-se sa le boceasca indelung
ca pe-un tanar brad secerat de furtuna.
Si n-o mai poftira in sala aceea lunga de la primarie,
cu banci soioase de-o parte si de alta, si n-o mai calcara pe burta si mi-i mai smulgeau firele lungi din nas si nu-i mai strangeau genunchii cu usa, ci o stropira cu apa de la cismea, de-o podidira niste fiori reci si, desigur, o constiinta de clasa in toata regula.
Trecuse o jumatate de viata de om de-atuiici
si zace acum, iata, ca un straniu bulgar de gheata
cu ghete noi in picioare si carpa neagra pe cap
in lada frigorifica,
asteptandu-si fiii de prin Suedia si alte Americi,
sa-i presare, cu mana lor dolofana si poate tremurand?.,
cateva graunte de grau in par, o panza de vid
pe ochii-i oteliti si doi banuti de arama.
|