Exista zile cand trupul meu se plimba de unul
singur prin odaie,
iar privirea mi-c atinsa de febra
si-mi pare ca zaresc in oglinda
un caine cu craniul plat si limba violeta,
urinandu-se pe un povarnisi golas.
- Piei, jigodie! ma ratoiesc atunci la el,
iar jilava creatura se stramba, ranjeste la mine,
se prabuseste plescaind intr-o apa amestecata
cu noroi si pietris.
Dar nici macar nu m-am intrebat ce-i cu nalucile
aceste fara de nici o noima, cata vreme
zilele mele se scurg ca niste efluvii in descompunere,
iar eu primejdia o caut si o isc;
mai trebuie sa stii
ca am reintrat triumfal in focarul propriei mele vieti
si ca am facut, in sfarsit, tandari oglinda,
cu creatura ei cu tot,
obligand-o sa se adune in magma cuvintelor incatusate,
acolo unde ii este locul.
|