Orice Postas e dublura unui Inger. El aduce vestile cele mai fericite (daca e dublura lui Gavriil, cel ce sta in fata lui Dumnezeu) si cele mai cutremuratoare (daca e dublura Ingerului din Intiia Elegie a lui Rilke). Pe orice Postas l-am privit si il privesc cu respect si cu teama pentru ca aproape toate vestile (bune sau rele) stau in tolba lui. Trei Postasi mi-au ramas pentru totdeauna in memorie si nu-i poate sterge nici timpul, nici uitare si nici macar internetul sau e-mail-ul. Unul e Postasul din Arles, Joseph Roulin al lui Van Gogh, altul Il Postino al lui Pablo Neruda (inchipuit pe pelicula de Michael Radford si jucat dumnezeieste de regretatul Massimo Troisi) si celalalt, Postariul meu de la Runc, Ionu lu'Pinti.
&
Viata nu e joaca! Dar viata e, uneori, joc!
M-am intilnit azi cu varu Vasile. Ca de obicei am povestit citeva ceasuri bune despre Runc si despre nonsalanta si libertatea cu care bravii nostri runcani trateaza viata, pur si simplu. Ne-am amintit (a cita oara?!) de Sasu, de Vasaluc si de Postariu.
Azi a fost rindul varului Vasile sa-mi povesteasca o intimplare absolut tulburatoare. Adevarata, ironica, trista, tragica, coplesitoare. Tema ei: Farsa, Jocul. Personaj principal Postariu.
Postariu nu e atcineva decit Postasul satului. Hitru si adeseori pus pe glume cu ceea ce noi numim, indeobste, viata si moartea. Copil fiind, am stat zile intregi impreuna cu Postariu, fugit de la Scoala sau de acasa, la taifas in camaruta PTTR din fata Cooperativei de Consum. Citeam reviste de literatura, combateam, mai cu foc decit in gradina lui Iocan, despre autori si personaje, puneam nume si porecle, rideam si "infloream" scene si intimplari din viata satului Runc si, mai ales, inventam jocuri. De pilda citeam, cred ca prin anii76 - 77, un serial in revista Cutezatorii, scris, mi se pare, de Petre Luscalov, despre o aventura in munti cu lupte si incaierari intre banditi si eroi pozitivi. Toti banditii aveau nume nemtesti sau americane: Enrik, Rudy etc. La sugestia Postariului ne-am impropriat numele. El era Enrik, eu eram Rudy. Cred ca, dupa cite imi amintesc, eu primisem numele banditului celui mai rau si mai periculos. Eram, din aceasta pricina putin bosumflat si, nu ascund, o vreme chiar i-am purtat pica Postariului. Tin minte ca, in armata fiind, Postariu mi-a trimis doua carti postale. Una scrisa cu pix albastru, cealala cu creion chimic. Le pastrez cu sfintenie si le recitesc deseori Violetei si prietenilor. Cartile postale au acest mesaj: Enric catre Rudy. Impreuna cu Sasu, cu Vasaluc, cu Bosota si cu inca alti citiva Postariu a reprezentat pentru mine sarea si piperul Runcului. Fara ei si, mai ales, fara badea Ion Postariu, copilaria mea ar fi fost schiloada si fara pic de culoare.
Revin, insa, la povestea varului Vasile. Repet:absolut terifianta. O numesc: Marele Joc al Postariului.
Postariu hotarise impreuna cu vecina lui Onita sa joace acest Joc. Pe puncte. Amindoi locuiesc departe de Biserica. Amindoi stau pe acelasi delusor. Au cazut de acord ca acela care aude primul clopotele Bisericii trase pentru mort si afla cine a murit sa sune imediat pe telefon la celalalt, sa dea numele mortului si, astfel, daca celalat nu stie, cel care a aflat mai devreme cine a murit, sa cistige un punct. Zis si facut. Intr-una din zile suna Onita: Ai auzit clopotele? Ghici cine a murit?! Raspunde Postariu: Nu stiu. Replica, Onita: Unu zero! Peste citeva zile, intr-o dimineata, fiul Postariului, Traian, este gasit mort inghetat, la marginea drumului. In citeva clipe Postariu pune mina pe telefon. O suna pe Onita. Ghici cine a murit? Onita: Nu stiu! N-am auzit nici clopotele Postariul: Fiul meu, Traian! Unu la unu!
Ii spun varului Vasile ca ultima data l-am vazut pe Postariu in bisericuta veche a Runcului. Se ruga rezemat, lipit de perete si pe umeri avea doua aripi de inger. Un inger care rasarise direct din zugraveala, si-a abandonat pentru o clipa aripile peste umerii incovoiati in rugaciune ai Postariului.
Asistam din nou la un Joc. De data asta era Jocul Ingerului zugravit de grecul Zaharia Appitis.
|