Cronologie Ion Agârbiceanu

1882



12 septembrie, se naste ION AGARBICEANU, in comuna Cenade (jud. Alba), fiul al lui Nicolae Agarbiceanu si al Anei (n. Olariu), agricultori. Pe linie paterna, viitorul scriitor se trage din familia Boariu, originara din comuna Agarbiciu de linga Sibiu, de unde s-a mutat in Cenade, linga Blaj. Boarii primira - prin stramutare - porecla, apoi numele de Agarbiceni, dupa locul de bastina. Ana Olariu, probabil dintr-un neam de «olari», era fiica unor oameni instariti, cu gospodarie cuprinsa la « Capul dealului», afara din sat: « Acolo aveau case de piatra, pamint destul, stupi» (Marturisiri). Localitatea Cenade, atestata din 1311 (villa Salencen) era « un sat bogat, cu pasuni extinse, cu paduri bogate, cu pamint destul de roditor», strabatut de valea Cenazii care se varsa in riul Tirnava Mare, locuitorii fiind in mare majoritate romani si vreo trei sute de sasi « mari proprietari de pamint si de vii odinioara », dar in declin economic si numeric inca din copilaria scriitorului (Cf. Marturisiri), in hotarul comunei se aflau trei mari domenii nobiliare unguresti, dintre care doua fusesera cumparate inca in secolul al XlX-lea de catre fundatiile bisericesti-culturale ale mitropoliei din Blaj. Nicolae Agarbiceanu, om instruit, facea si oficiul de silvicultor («vigil de padure») avind sub control padurile Fundatiilor blajene de la Cenade, Cut si Spriul; ulterior, ajunge administratorul domeniului Fundatiei Sulutiu de la Somes-Odorhei (1902). in publicatiile ce veneau in casa parinteasca Qazeta Transilvaniei, Foaia poporului. Calicul etc.) se gaseau, pe linga informatiile politice la zi - intre care ecourile rasunatorului proces al Memorandului - culegeri de folclor, texte literare clasice bine selectate, umor. Respectul pentru cultura si nevoia ascenderii prin invatatura erau si in casa Agarbicenilor - ca in multe familii taranesti din acea epoca, in Transilvania - o realitate. Desi nestiutoare de carte, una din marile ei dureri marturisite, Ana Olariu avea un autentic dar al povestirii si reproducea povesti auzite de la pacurari margineni sau de la iconari pribegi, colportori de «carti populare», multe fiind tipariturile lui Ioan Barac de la Brasov.



1887 - 1891



Copil, Agarbiceanu e sensibil in primul rind la farmecul vietii cimpenesti: « Cred ca la virsta de cinci ani, daca nu si mai degraba, ajunsesem ciobanasul oilor noastre. Retin de-atunci mireasma ierbii proaspete de primavara, a vlastarelor inmugurite, a primelor frunze fragede si buruienilor din padure. Dar ceea ce mi-a patruns adinc in suflet in acesti ani ai primei copilarii () a fost mireasma cimpului, a codrului, culorile cerului, ale luncii cu florile, bataia si cintecul vintului in vazduh sau in padure, cintecul apelor, a piraielor, in topitul zapezilor. () Aproape tot ce stiu din observarea naturii cred ca stiu de la virsta aceasta. (. . .) Impresiile de atunci au reinviat in orice descriere de natura din lucrarile mele.» (Marturisiri,). Par-ticipind la muncile cimpenesti, la ceremonialul vietii colective, cu ritualurile ei patriarhale, Agarbiceanu se identifica - asemenea lui Octavian Goga - cu destinul satului. Comunitatea tihnita a Cenazii (figurile bunicilor dinspre mama, lumea batrinilor, jocurile copiilor, episoade de vinatoare, universul silvan in care se cufunda cu voluptate) va fi primul strat fertil al imaginarului scriitorului: «in descrierea satului, a locuitorilor (). a regiunilor de tara, a padurilor, am pornit in scrierile mele de la icoana Cenazii.» Scoala primara o incepe cu invatatorul Munteanu, poreclit «dascalutu» fiindca «era putintel la trup si slabut»; in clasa a IV-a, la sfatul superiorilor si cu acordul parintilor, fiind remarcat la examenul de fine de an, e mutat la scolile din Blaj.



1891-1900



«Blajul, afara de cladirile scolare si catedrala, era un tirgusor care nu se deosebea mult de Canada, de casele sasilor, asa ca deosebita impresie nu a facut asupra mea.» (Marturisiri). incheind aici cursul primar, Agarbiceanu trece, din 1892, la gimnaziul local. Faima scolilor Blajului (dezvoltate din «scoala latineasca» deschisa in 1754) se datora spiritului luminist al miscarii de eliberare nationala si sociala inceputa aici de corifeii Renasterii transilvane (Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Sincai) si marilor figuri ce profesasera aici: Timotei Cipariu, Simion Barnutiu, Ioan Rusu s.a. Elevii - in marea majoritate proveniti din mediul taranesc ardelean - erau, in timpul scolaritatii lui Agarbiceanu, in numar de 370-477. Organizarea riguroasa a studiilor, timpului liber, atmosfera de «colegiu», cu figuri severe sau bonome de dascali, colegi, gazde vor fi evocate intr-o suita de schite publicate in Adevarul literar si artistic (1930), dar mai ales in micul roman Licean . . . odinioara (1939). O admiratie calda il ataseaza de profesorul de romana Gavril Precup, om « de aleasa cultura si cu mult simt pentru literatura»; acesta ii va trezi interesul pentru lecturile din Alecsandri, Eminescu, Cosbuc, Caragiale s.a. Biblioteca liceului, foarte bogata in autori clasici si contemporani, romani si straini, ii potolea setea de a epuiza principalele monumente ale limbii romane, de la Coresi la Hasdeu si la contemporanii Slavici, Vlahuta sau la povestitorii minori ardeleni din raza Tribunei sibiene. Cultura lui dobindeste un solid fundament clasic, trecind prin Odiseea, Eneida, Horatiu, Ovi-diu, Tit Liviu, Tacit. In poezie, e atras mai cu seama de sonurile romantice, fie eminesciene (« arhitectura grandioasa, plina de rezonante uimitoare »), fie germane (Goethe, Schiller, Uhland) sau maghiare (Petofi, Arnay) care lasa urme in exercitiile poetice proprii. Ia parte activa la viata societatii de lectura a liceului si incepe sa publice in foiletonul ziarului Unirea din Blaj: debutul cu poemul Amintiri (nt. 27 din 9 iulie 1899), unde, intr-un cadru de egloga, un pastor contempla bolta instelata si da glas emotiilor minore. in aprilie 1900, tot in paginile Unirii (nr. 14) isi face aparitia si prozatorul, cu schita In postul Pascilor, impreganta si ea de stari elegiace romantioase. Compunerile sint semnate « Alfius», cu trimitere la lecturi horatiene (Epode II, Lauda vietii la tara). in iunie 1900, primeste diploma de bacalaureat cu calificativul maxim.



1900 - 1904



In septembrie 1900, Agarbiceanu se inscrie la Facultatea de Teologie a Universitatii regale maghiare din Budapesta. Anii de studiu, cu rigorile severe si interdictiile specifice, ii vor declansa o criza morala, cu ecouri in creatie: poemul Vestala (publicat in 1901 in revista Familia,); mai tirziu, experienta personajelor din Legea trupului si Legea mintii are un accent autobiografic de semn contrar. Participa intens la viata culturala a studentilor romani din capitala ungara: la societatea « Salba» (intemeiata in 1861/62), mai tirziu la societatea de lectura «Petru Maior» (intemeiata in 1862); locuri de intilnire si confruntare a tinerilor romani, ele aveau si un caracter politic secret. Ideile socializante, poporaniste erau imbratisate odata cu idealul de eliberare nationala si de Unire a Transilvaniei cu Tara. Paralel, Agarbiceanu colaboreaza la Tribuna literara, Familia, Drapelul, Ravasul s.a. Parasind treptat poezia, publica aici mai ales foiletoane - unele cu un pronuntat caracter critic si satiric. Influenta decisiva asupra formarii sale scriitoricesti o exercita lectura revistei Samanatorul (introdusa clandestin in Seminarul teologic si citita cu o voce tare sub castanul din gradina, botezat in ocurenta: Bucuresti); aici descopera Agarbiceanu verbul lui Iorga si vraja prozei sadoveniene, ambele cu un prelung ecou in constiinta sa.

In 1902 apare la Budapesta revista Luceafarul, redactata si condusa de citiva tineri, majoritatea aflati acolo la studii: A. P. Banut, care furnizase si fondurile banesti, Al. Ciura, Octavian Goga, Octavian C Taslauanu. Colaborarea lui Agarbiceanu incepe cu nr. 8 din 15 oct. 1902, cu schita Badea Niculae. urmata de alte schite si « portrete» ale lumii ardelene, lasata in urma. « Miscat si impresionat de stilul si felul de a scrie al lui Sadoveanu si al altor tineri care scriau la Samanatorul, am incercat primele schite si povestiri». (Autobiografie, in Tribuna, 1970, nr. 12). in orientarea inceputurilor trebuie vazute insa si ecourile unor indemnuri ale lui N. Iorga intr-o scrisoare ce adresa tinerilor de la Budapesta: «La D-voastra preocupatiile estetice nu trebuie sa joace rolurile de capetenie, si nu sunteti in asa imprejurari incit sa va consacrati artei puret Sunteti in lupta si trebuie sa va luptati. Mai mult decit noi, trebuie sa va indreptati toate puterile pentru a va cunoaste cit mai bine si a intari astfel constiinta nationala. (. . .) Tipariti poezii poporale, povesti, amintiri. Nu imitati, fiindca nu aduce nici un folos, nu va lasati ispititi de lucrurile ce ati cetit la altii. Scrieti de la D-voastra din tara si din sufletul romanesc de acolo». in acest spirit sint create prozele ce vor intra in sumarul volumului de debut De la tara (1905), care apare concomitent cu si ca un pandant in proza la Poeziile lui Octavian Goga. Volumul are un larg ecou critic. La 2 iulie 1904 Agarbiceanu obtine un « Absolutoriu» al Facultatii de Teologie.



1905 - 1906



La Blaj, unde se intoarce, nutreste gindul de a solicita o bursa de continuare a studiilor; il tenteaza studiul filosofiei si stiintele naturii, primul impuls fiind de a le urma la Universitatea din Cluj. Dupa ce ramine putin timp pedagog la internatul liceului unde fusese elev, in toamna lui

1905 revine la Budapesta si se inscrie la Litere (sectia de limbi clasice, istorie si romana). Audiaza cursuri despre Cicero, filologie clasica, epoca de argint a poeziei latine, fundamentele istoriei romane, istoria greaca, istoria moderna, istoria literaturii maghiare in preajma lui 1800, arhivistica, proza romaneasca, lingvistica romana s.a., avind profesori reputati. Nu incheie insa primul an de studii si - in urma unei decizii bruste, cu ratiuni multiple, nu toate foarte limpezi - se intoarce la Blaj. E «cancelist» la cancelaria metropolitana, iar la 17 februarie 1906 i se designeaza parohia Bucium-Sasa din protopopiatul Rosiei Montane. I se implinea astfel dorinta de a pleca in Tara Motilor, asa cum ii scria canonicului Micu Moldovan in ianuarie 1906, din Pesta: « Acolo e un aer de asa de curat, cred ca va fi senin mult in inaltimi, - de saracie nu-mi pasa. () Dar sint acolo amintirile la cari am visat de mult, amintirile marete si dureroase a luptelor nerasplatite, pe cari atit de mult doresc sa le pot povesti o data. . .» Hotarire imbinata cu prelungirea unei mai vechi crize de constiinta, caci tinarul de 24 de ani marturiseste retroactiv ca era framintat de «intrebari violente: Care e originea raului si a suferintei pe pamint? Cind te-au muscat astfel de intrebari, porti urma muscaturii o viata intreaga». (Amintiri, in Ramuri, 1929). La 17 martie 1906 se casatoreste cu Maria Aurelia Radu (n. 5 august 1884), fiica protopopului Sebastian Radu din Uioara. Hirotonirea de preot are loc la 7 aprilie; tot atunci e investit cu «toate drepturile si puterea» de «administrator local al parohiei

Bucium-Sasa».



1906-l910



Asezata la 33 km de Rosia Montana, Bucium-Sasa e a « sasea» comuna dintre Buciumele insirate pe aceeasi vale ingusta din Muntii Apuseni: Bucium-Cerb, Bucium-Izbita, Bucium-Muntariu, Bu-cium-Poeni, Bucium-Sat, si Bucium-Sasa. Satul si parohia erau foarte sarace. Locuitorii erau, in buna parte, mineri la minele de aur din regiune. Salariul parohului era de 33 coroane. Casa, asezata linga biserica, era zidita in 1848. Tinarul prelat se familiarizeaza cu greu in noul mediu: in jur vedea « numai intuneric, suferinta si mizerie». Observatia realista, rece, concentrata in pagini semi-reporte-ricesti trimise - sub titlul Fragmente - revistei Ramuri, se decanteaza cu timpul in nuvele si schite publicate in Revista politica si literara, Viata romaneasca, apoi in volumele Doua iubiri si in intuneric. Proiecteaza, de pe acum, constructii epice mai ample, orientindu-se spre roman sub influenta lecturilor intense din Flaubert, Dostoievski, Tolstoi.



1910-1916



in mai 1910 e mutat la cerere - in parohia Orlat, din apropierea Sibiului. incepe sa publice in Foaia poporului ciclul de articole Scrisorile badicului Ion, vizind in spirit critic aspecte ale realitatilor din Imperiu. Se angajeaza in politica militanta a Partidului National Roman, alaturi de Oct. Goga, in ramura «tinerilor». Volumul In intuneric e respins de la premiul Academiei, in urma unui raport al lui Anton Naum (1911), care condamna «realismul scandalos» al textelor. in 1912 publica, in foiletonul Luceafarului romanul Povestea unei vieti (editat in volum abia in 1926, sub titlul Legea trupului. Povestea unei vieti). Modelul urmat marturisit este Anna Karenina si, in parte, Doamna Bovary. Analiza pasiunii erotice, meditatia asupra destinului femeii si urmarirea unui personaj marcat de culpabilitate (Ion Florea) sint proiectate pe fundalul vietii sociale si culturale a Transilvaniei antebelice. in acelasi an, publica in revista Cosin-zeana o alta incercare de roman, Casnicia lui Ludovic Petrescu (needitata in volum), mai degraba o nuvela intinsa, fara relief epic si psihologic. Marea performanta epica a lui Agarbiceanu este insa Arhanghelii (publicat in 1913 in foiletonul Luceafarului si in 1914 in volum). « La titlul Arhanghelii m-am oprit dupa numele romanului Mont Oriol. Romanul acesta e insa lipsit de orice influenta straina. E al doilea roman al meu. M-a indemnat sa-l scriu petrecerea de Pasti, care se face in satul Bucium-Sasa, ca si in celelalte Buciume, sate de mineri la minele de aur». (Marturisiri). Pretextul e insa depasit in directia unei prospectiuni sociale (procesul transformarii unei comunitati agrare patriarhale in conditiile unei industrializari rudimentare si a patrunderii relatiilor capitaliste) dar si moral-psihoiogice (ravagiile operate de goana dupa aur asupra individului). Paralel, Agarbiceanu desfasoara o bogata activitate in cadrele « Astrei» si a Societatii Scriitorilor Romani. Puternica impresie a izbucnirii primului razboi mondial isi gaseste ecoul in povestirile tragice dintr-un ciclu proiectat, aparute in revista Pagini literare din Arad (1916). in august 1916, la intarea rapida a trupelor romane in Orlat, le intimpina cu entuziasm. Retragerea lor, in fata contraofensivei germane, il obliga sa se refugieze la Rimnicu-Vilcea, apoi sa ia drumul pribegiei spre Moldova.



1917 - 1918



Stabilit cu familia la Roman, colaboreaza la gazetele de front:Gazeta ostasului, Vestea noua, Romania, Neamul romanesc. Trece in Rusia, cu gindul de a emigra in America, dar evenimentele revolutionare il silesc sa se reintoarca in tara. E preot militar in corpul voluntarilor ardeleni si bucovineni din Harlau. Publicistica sa social-politica, imbibata de suflu patriotic si inchinata ideii majore a Unirii tuturor romanilor intr-o singura tara, e adunata in volumul O lacrima fierbinte (Cuvinte catre oastea tarii) aparut in 1918. Actul Marei Uniri il reintoarce in Transilvania, la Sibiu.



1919



Preia conducerea ziarului Patria, organ al Consiliului dirigent, pe care-l va conduce pina in 1927, intii la Sibiu, apoi la Cluj. in publicistica sa, militeaza pentru ca infaptuirea idealului national secular sa fie indisolubil legata de realizarea unei dreptati sociale autentice. in paginile Patriei saluta aparitia lui Lucian Blaga, ca reprezentantul unei noi spiritualitati autohtone. in iunie 1919, la propunerea lui Sextil Puscariu, e ales membru corespondent al Academiei Romane. Saluta deschiderea cursurilor Universitatii din Cluj ca un act de dreptate istorica: un «popor napastuit, lasat in intuneric veacuri intregi, fortat sa-si fringa sufletul national de cele mai primejdioase asperitati ale unei educatii si culturi straine» are in fine posibilitatea unei depline afirmari intelectuale. in Marele Sfat al tarii, tine un amplu discurs in problema reformei agrare: «Reforma agrara in toate provinciile romanesti e un act de dreptate. Si trebuie sa marturisim cu mindrie ca un popor care-si incepe liber, in sfirsit, pe destinele sale, viata sa nationala, printr-un astfel de act de dreptate, e un popor de mare viitor».



1920 - 1927



Membru marcant al Partidului National. Agarbiceanu e deputat in mai multe legislaturi, critica in repetate rinduri guvernarile liberale si se convinge - cu timpul - de racilele politicianismului, indiferent de culoarea partidelor de guver-namint, ceea ce-l va determina sa paraseasca, in deceniul al patrulea, viata publica. Se dedica tot mai mult activitatii culturale de mase. Participa la intemeierea societatii « Literatura », care-si propune editarea unor publicatii nesubordonate politicii de partid. intre « fondatori», Lucian Blaga, Bogdan-Duica s.a. Colaboreaza la numeroase reviste, risipind generos o impresionanta productie de proza scurta: Cosinjeana, Cele trei Crisuri, Adevarul literar si artistic, Gindirea, Familia (serie noua), Cuget clar, Societatea de miine. Cuget romanesc, Lamura s.a. Ia parte la numeroase sezatori literare, alaturi de scriitori marcanti ai epocii.

In 1923 e ales in noul comitet de conducere al Societatii Scriitorilor Romani, alaturi de Mihail Sadoveanu (presedinte), L. R. Rebreanu (vicepresedinte), Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Ion Pillat. Tipareste volumele Popa Man (1920), Chipuri de ceara (1920), Spaima (1922), Prapastia (1922), Diavolul (1924), Dezamagire (1924) s.a.; realismul sau primeste o vadita turnura psihologica si problematica, mai cu seama in efortul de a scruta cu luciditate noile realitati ale societatii romanesti.



1927-l930



in martie 1927, paraseste Partidul National Taranesc si demisioneaza de la conducerea ziarului

Patria.

In iunie 1927 i se decerneaza Premiul national pentru proza.

Colaboreaza la Tara noastra, Propilee literare, Cuvintul poporului, Darul vremii, Boabe de griu s.a. I se incredinteaza - ca secretar literar al Sectiunilor stiintifice-literare ale « Astrei»- redactarea revistei Transilvania, impreuna cu Horia Petra Petrescu.

Publica trei mici «romane», unde problematica etica si meditatia filosofica prevaleaza: Stana (1929), Biruinta (1930) si Dolar. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan (1930). Esecul angrenarii sale in politica militanta, simtit ca o realitate, e compensat prin actul literar: «Daca sub raport politic nu puteam face nimic, ma simteam obligat sa ajut societatii sa se fereasca de ridicol si de exagerarile degradante in lupta pentru o noua capatuire». (Adaos la Marturisiri).



1931 - 1938

In martie 1931 incepe publicarea, in foiletonul revistei Societatea de miine, a romanului Rabojul lui Sf. Petre, «incercare satirica», editata in volum in 1934. Este documentul unei psihologii « dezamagite» de realitatile social-politice ale vremii si «cronica» in stil popular a guvernarii burgheze interbelice, scrisa cu nebanuite resurse comice, in 1932, intr-o revista provinciala (Flori de crin din Simleul Silvaniei), incepe, sub titlul generic DintT'Un carnet, suita evocarilor ce vor forma materia Amintirilor din 1940. in acelasi an, tine in cadrul Seminarului de literatura al lui D. Caracostea, la Universitatea din Bucuresti, conferinta publicata in 1941 sub titlul Marturisiri, important document autobiografic si de afirmare a crezului sau estetic.

Volumele selective Minunea si Pustnicul si ucenicul sau pun in valoare fibra meditativa, parabolica a prozei sale. Parabola civica - intr-un desen de linii caricaturale, grotesti - e abordata in romanul satiric Sectarii (1938), unul din cele mai acide romane politice ale momentului. in fata degringoladei politice tot mai periculoase in care era tirita tara, prozatorul lanseaza avertismentul sau ingrijorat si patetic. In acelasi spirit - coroborat cu lupta impotriva revizionismului strain si a primejdiei unei noi conflagratii - conduce ziarul Tribuna (1938 - 1940), unde publica aproximativ sase sute de articole pe temele cele mai arzatoare ale momentului de cumpana pentru destinul Romaniei.



1939 - 1940



Creatorul simte tentatia irepresibila a unui refugiu in lumea blinda si naiva a propriului trecut. Licean. . . odinioara (1939) si Amintirile (1940) sint replicile innorate la valul de violenta si agresiune ce tirasc continentul in drama unei noi conflagratii mondiale cu repercursiuni tragice pentru tara. in aprilie 1940, demisioneaza din postul de secretar general al «Astrei» si din comitetul central. La 1 septembrie 1940 apare ultimul numar al Tribunei, unde se cere demiterea guvernului care a acceptat conditiile Dictatului de la Viena si rezistenta armata pentru apararea integritatii teritoriale a tarii.



1940 - 1945



Scriitorul se muta la Sibiu, unde ramine

pina la sfirsitul razboiului, retras din viata publica, isi dedica intreaga energie creatiei. Colaboreaza la Unirea, Revista fundatiilor regale, Dacia rediviva, Convorbiri literare s.a. Efortul sau e indreptat spre realizarea unei «cronici» epice a vietii romanesti din veacul al XX-lea, cu mutatiile sale sociale si rasturnarile ce au dus la tragicul final al guvernarii partidelor burgheze. Trilogia Vremuri si oameni, truncheata de cenzura antonesciana, e redusa la un singur volum (1943); romanele Domnisoara Ana, In pragul vietii (1942) urmaresc acelasi obiectiv, cu o simtitoare reducere a capacitatii de reconstituire epica. in schimb, lungile povestiri «romantice», Jandarmul (1941), Faraonii (1961) si Strigoiul (postum) evoca intr-un desen de o neasteptata vigoare un univers primitiv, rural, bintuit de patimi si fantasme tulburatoare. In aceiasi ani de recluziune, scriitorul reia firul Amintirilor in citeva noi cicluri, dar la o temperatura artistica vizibil scazuta, in 1942, implinind 60 de ani, e sarbatorit la Sibiu si Blaj, precum si in presa. In septembrie 1944 editeaza pentru putin timp Foaia poporului, pledind pentru o reala intoarcere la democratie. Saluta noua orientare politica a Romaniei dupa istoricul act de la 23 august 1944. in In primavara anului 1945 se intoarce la Cluj.



1945 - 1963



In 1948 i se accepta cererea de pensionare prin Casa scriitorilor.

In 1954 apare prima selectie din opera sa (Schite si povestiri) marcind o reintoarcere in circuitul literar contemporan. in acelasi an i se acorda Ordinul Muncii « pentru merite deosebite in domeniul creatiei literare ». incepe, din 1957, colaborarea la revista Tribuna, Steaua, Luceafarul, Qazeta literara s.a. cu scurte proze si cu fragmente din romanele ramase in manuscris.

Publica volumele Din copilarie (1956), Povestirile lui MAruntelu (1956), Din munfi si din cimpii (1957), File din cartea naturii (1959), Faraonii (1961) si incepe munca la revizuirea textelor pentru seria de Opere, din care primele doua volume au aparut in timpul vietii sale (1962). in 1955 este ales « membru onorific » al Academiei. in 1962, la implinirea celor 80 de ani, e sarbatorit la Cluj si presa ii consacra fara exceptie lungi articole elogioase. Revistele literare publica numere speciale inchinate evenimentului.



Moare la 28 mai 1963 la Clinica Medicala din Gluj, in urma unui infarct miocardic. La 31 mai este inhumat in Cimitirul central din Cluj.

Poeziile poetului Ion Agârbiceanu