Murea prin seara strada si zilnicul ei muget
Asemeni unei rancezi ingramadiri de seu.
Un nor se pravalise pe stresini — iar pe cuget
O bura de-nnoptate tristeti cadea mereu.
Se-amestecase ceata din noi cu cea din slava
Si, silnici, pasii nostri trezeau — o cat de rar! —
Ecouri fara nume, prin liniste buhava
Din acel trist si umed sfarsit de Faurar.
Intrasem in penumbra stapanitoarei unde
Strivite-n vrajmasia puterilor din jur,
Nici sufletele noastre nu-si mai puteau raspunde
Iar vorbele soptite loveau greoi si dur.
Hordii intregi de duhuri, lungi stoluri de destine
Isi impleteau in preajma infricosatul rit:
Caci blestemul cazuse In gandul meu si-n Tine
Biruitor pustiul scurma Si ne-am oprit
Sa cercetam o clipa raspantia si bruma
Si-am stat, si-am stat sub neguri, de asprul tarm legati:
Doi arbori singuratici si desfrunziti de-acuma,
Pe unda nenturnata a orei inclinati.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ne prabuseam Cand iata ca, inclinand privirea
Acolo, jos, pe crusta de caldaram si lut,
Zariram doua umbre unite: contopirea
Salbateca, informa, a marelui Sarut.
Pareau a nu cunoaste nici piedici nici osanda.
Zagazuri pamantene n-aveau Alt Demiurg
Le stapanea, desigur, cu-o pravila mai blanda
Faptura lor ciudata si vecinicul amurg.
O, simpla infratire, patrunderea lor oarba!
— Cand, cand, interioarele mari vor izbuti
Ca ele sa se-mbine, ca ele sa se soarba?
Cand invelita-n caldul sarut, te vei topi?
O, spune-mi: desi drumul e astazi sulf si zgura,
Din departatul sipot imi va fi dat sa beau?
— Si-om prelungi povestea, ce-n lumea lor obscura
Imaginile noastre de umbra, incepeau?
|