Ca te-am desprins din marea ta plecare, n-asterne crengi si nu scula obcine. E pustnicia zidului din mine in fiecare ghimpe de pe floare.
Si-n fiecare om e-o sarbatoare din fanurile coapte care-adie prin parul tau, mai dragoste tarzie surpata-n ciutura fantanii care moare.
Padurile cu flautele lor
vin raclele cu moaste sa-mi rastoarne,
la lepadarea inimii din carne,
sub harul-mag, prin leat, ca un cocor.
O cingatoare-n vant mai spune parca de-ntaiul dans, de-ntaia-ne sonata. Pe-aceste flori, iubito, niciodata au nu vom sti ce liniste le-ncearca ?
Nedumerindu-se de ceata pana unde, de peste-ntinsul vremii care schioapa, azi mi-e de-ajuns paragina mioapa sa nu-mi mai stiu parabolele-ascunde.
Nu vreau sa-ti scriu, si totusi ma invinge si goana fragilor si proaspata-le gala - si iar aud
trecutul cum se scoala, si iar zavorul sare ca o minge.
Molateca-n padurea ei albastra,
de noi ca printr-un vis si-aduce-aminte
casiopeea inimii cuminte
- si bate-un deget fraged la fereastra
|