Cu apele adormite-n mine de cine stie cate veacuri mi-au rasarit pe suflet lacuri prin care misuna jivine.
in molima si colcaitul pieirii certe ca ma-nchide, aud cum urca infinitul acestor mari paduri lichide.
E-o revarsare planetara de ploi, in care inecatii indragostiti de luna-si cara fantasticele oase-n spatii
Ca peste-un cosmic starv, in seara cand dorm solzoasele soparle, popoare mari de ciori coboara spre talmes-balmesul din garle.
Ma-nec in fiecare noapte,
iar inecatii de-alta data
- frumosi ca fructele necoapte -
ma iau de mana si-mi arata
cadavre lopatand sub stele c-o resemnare ideala, in cranii albe si inele ramase de la alta gala.
Si-apar pe valuri fete moarte ; e frig si sange-n vizuina ; iar ploaia ploua mai departe si-necul nu se mai termina.
|